Skip to main content

Scoala suferintei – Nimeni nu s-a înscris dar suntem toți în ea

Citeam cartea lui C.S.Lewis “Anatomia unei dureri”, pe care a scris-o dupa ce a pierdut-o pe cea mai buna prietena cu care se casatorise nu de foarte mult timp. La un moment dat autorul spune: ”Fac plimbari cat de lungi pot, pentru că aș fi un prost să mă duc la culcare fără să fiu obosit.” Realizez că unii au trecut prin dureri atât de mari încât era un mare risc să se ducă la culcare fără să fii fost frânți de oboseală, pentru că o minte neobosită te poate duce înapoi în locul în care ai suferit chiar dacă ești în pat departe de acel loc.

Și Wurmbrand povestea în una din cărțile sale că trupul și sufletul pot fi despărțite. Trupul poate fi în pat la căldurică timp în care sufletul este acolo în locul în care a fost sfâșiat. Mintea poate rămâne în locul și printre oamneii care te-au torturat.

Nicolae Steinhardt spune următoarele: ”Toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Numai suferința nu. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infinit, orișicând proaspătă. ” Tot Steinhardt spunea că într-o situație critică pe care a întâlnit-o în libertate, imediat după anii de detenție, că a rămas complet calm și rece în fața problemei pentru că tocmai ieșise din școala suferinței, din închisoare și era antrenat. Iată că suferința ne antrenează pentru orice și ne apropie de Cer – locul fără lacrimi.

Nici Cristos nu a venit din Cer pregătit pentru a întâlni durerea. Și pe El l-a surprins de multe ori suferința, a și plâns în fața ei. Prima care l-a surprins a fost suferința cauzată de boală de aceea întâlnirile lui cu mulțimile arătau ca niște spitale în aer liber. Mii de bolnavi care căutau să-L atingă, iar El se plimba printre ei cu dragoste ca să fie atins și ca să-i atingă. Foamea Lui de ”a repara”, de a face bine, era atât de mare încât i-a delegat pe ucenicii Săi să facă același lucru, să se ducă prin cetăți și să vindece și să elibereze lăsând în urmă Vestea Bună despre salvarea în El.

Apoi L-a surprins și suferința pe care o poți îndura fizic și sufletește din partea răutății umane. Poate că cel mai sugestiv verset din Evanghelii este: ”Dar Isus a scos un strigăt tare, și Și-a dat duhul (Marcu 15:37)”. Iată momentul în care Dumnezeu a țipat de durere. Îl durea mai tare sufletul decât rănile fizice. Marcu ne spune cu câteva versete înaintea celui de mai sus că Isus fusese luat la rând și batjocorit de trecători, de preoți și chiar de tâlharii care mureau și ei pe cruci separate. O spun prin absurd, că dacă aș fi fost eupe cruce m-aș fi dat jos și aș fi zis: Gata, s-a zis cu voi că nu meritați, plătiți-vă singuri păcatele! Însă de aceea a venit Fiul lui Dumnezeu să moară pentru că gestul a fost unul supranatural, nimeni nu putea îndura batjocura și suferința aceea, nimeni nu putea purta o așa povară de păcate.

A urlat pentru că L-a durut, a urlat arătându-ne nu că a gustat din tot ce înseamnă suferința, ci că a înghițit-o pe toată, pe toată o dată. A urlat pentru că și El a simțit în acele momente că a pierdut pe cineva, pe Tatăl, care părea atât de departe și de nerecuperat.

Misiunea lui nu a fost una diplomatică, nu a venit îmbrăcat la costum, a semnat un contract de împăcare între om și Dumnezeu, a stat la poze și apoi a plecat dispărând într-un nor, ci a venit și a plătit cu cea mai cruntă suferință o factură din care El nu cheltuise nimic. A plecat țipând de durere. Chiar și Pilat s-a mirat că a murit așa repede și a verificat știrea chemându-l pe cel care îl păzise pe Cristos. Da a murit mai repede pentru că ființa Lui fusese frântă. El nu s-a dus la culcare niciodată odihnit și nu pentru că El avea problem, ci pentru că noi aveam și avem problem, însă El este soluția.

Pentru că a suferit în toate ca și noi ne poate înțelege și ne poate purta problemele, ne spune autorul Epistolei către Evrei. Așa că haideți să-L invităm pe Cristos în viața noastră și să-L lăsăm să ne poarte durerile, să lăsăm jugurile de pe gâturile noastre în seama Lui. Să înțelegem că și suferința își are rostul ei, că ne apropie de El și de Cer, că dacă ne-ar fi bine și totul ar fi perfect nimeni nu ar mai dezlipi carnea aceasta de Pământ. Doamne ajută!
Cu prețuire,
Toni Berbece.