Ne plângem că nu avem spitale și medicamente, dar nu ne plângem că în spitalele din România sunt avortați aproximativ 250 de copii zilnic, cărora li se ia dreptul la viață fără o lacrimă măcar din partea celor care o fac. Plângem că nu sunt spitale, dar facem stadioane de 500 de milioane de euro, pentru distracție avem, pentru suferința altora nu.
Ne plângem că în țara noastră nu sunt bani ca în altele, dar în timp ce un copil are alocația 84 de lei, mii de bătrâni au pensii cu care-și pot lua doar medicamente, orfanii și văduvele nu au niciun sprijin, în țara asta din bugetul de stat se fură și se risipesc miliarde.
Ne plângem că nu avem autostrăzi, dar uităm că drumurile noastre nu duc spre casa săracului, spre casa văduvei și spre orfelinatele unde plâng zi de zi suflete nevinovate, ci duc tot mai mult spre Mall-uri și locuri de distracții egoiste.
Ne plângem că nu avem educație bună în școli, dar milioane de case în care cresc milioane de copiii sunt pline de bătăi, înjurături, vicii, părinți despărțiți, copii abandonați la televizoare și pe internet, uitând astfel că nu școala ne educă copiii, ci noi părinții.
Ne plângem că ne împuținăm ca popor, că am fost 24 de milioane și mai suntem 19, iar de la an la an scădem tot mai mult, însă uităm că tinerii nu mai întemeiază familii pentru că azi e mai la modă să numeri partenerii de sex pe care i-ai avut decât să numeri anii petrecuți cu persoana căreia ar trebui să-i fii credincioasă.
Haideți să ne plângem de ce ar trebui să ne plângem cu adevărat, să plângem păcatele acestui popor, ale noastre ale tuturor și atunci se va schimba ceva în bine.
Doamne ajută!
*Text: Plângerile lui Ieremia 3:39-41