Category: Fără categorie

Când te-am luat nu aveam bani, dar aveam credință în Dumnezeul care hrănește zilnic miliarde de păsări, care nici nu seamănă nici nu seceră, aveam credință în Dumnezeul care îmbracă crinii mai frumos decât miliardarii lumii. El ne-a hrănit și ne-a îmbrăcat și pe noi și va continua să o facă.

Când te-am luat nu aveam carieră, nu aveam casă, nu aveam mașină, nu aveam nimic pe acest pământ, nici măcar o lingură proprie, dar aveam credință în Dumnezeul căruia dacă îi încredințezi planurile, îți vor izbuti.

Când te-am luat, ai tăi nu voiau să mi te dea, considerau că erai prea mică pentru un drum așa de lung și anevoios uneori, dar aveam credință în Dumnezeul tuturor inimilor, El le-a deschis inimile socrilor cu care apoi am și locuit în armonie 11 ani.

Când te-am luat nu aveam nicio nădejde în cele de pe pământ, dar aveam toată nădejdea în Tatăl meu ceresc. Așadar, pentru a iubi nu ai nevoie de bani, case, mașini, cariere sau alte lucruri pământești, ci ai nevoie de o inimă pură și multă credință. Restul sunt detalii…

Cu prețuire,

Toni Berbece

Am inventat medicamente să ne ucidem pruncii a doua zi după ce au fost concepuți, pentru că iubim mai mult plăcerea decât viața, mai mult pe noi decât pe alții, mai mult propriul trup decât pe cel al copiilor noștri și mai mult desfrâul libertinajului decât frumusețea familiei.

Am inventat medicamente ca să ne tratăm bila și ficatul după ce mâncăm incontrolabil, pentru că preferăm îmbuibarea decât abstinența și plăcerea de a mânca mai mult decât sănătatea. Preferăm să ne păcălim bila și ficatul că nu abuzăm de ele, decât să spunem stop plăcerii de a mânca. Cum zicea Ioan Gură de Aur: “Înfrânarea trupului începe cu mâncarea…”

Am inventat medicamente contra “nervilor”, am văzut recent pe o mașină o reclamă care recomanda un medicamente care-ți calmează nervii. Am ajuns să dăm creierului calmante, în loc să ne ținem prin rugăciune și Scriptură inima în frâu. Preferăm să ne îndopăm cu “nervocalmine” în loc să ne îndopăm cu pace și iubire din Hristos.

Am inventat medicamente pentru a dormi, deoarece nu ne mai găsim somnul în tumultumul de îngrijorări. Preferăm să ne stresăm, să ne frământăm, să abuzăm de trupurile noastre, extenuându-le la maxim, dormim tot mai puțin dând ochilor noștri necurmat lumina telefoanelor, apoi ne mirăm că nu ne mai ia somnul. Pauza de la tot și de la toate, uneori face cât toate medicamentele, relaxarea și destresarea ne salvează bani și zile de trăit în plus spre slava lui Dumnezeu.

Am inventat silicoane și botox pentru a da mai mult volum celor poftite de ochii bărbaților, am inventat prafuri să ne umflăm mușchii pentru a ne holba ore în șir admirând propriile forme, dar am uitat să umflăm faptele bune și dragostea care să fie admirate de Cer, să zică Dumnezeu: “În sufletul lui/ei îmi găsesc plăcerea!” Nu în medicamente ne stă forța de a ne înfrâna sau înfrumuseța, ci în Hristos. Medicamentele sunt bune când chiar ai nevoie de ele, dar nu facem o religie din ele, religia medicamentelor care să înlocuiască pacea, liniștea, înfrânarea prin Hristos este și ea o închinare la lucrul mâinilor omului. Închină-te Lui și vei găsi forța înfrânării, forța frumuseții interioare și somn liniștit cât cuprinde…

“Eu mă culc și adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniște deplină în locuinţa mea.” – Psalmul 4:8

Cu prețuire,

Toni Berbece

Într-o bună zi am fost sunat de un tânăr să merg la spital să mă rog pentru soția lui, care se afla în comă. Când am ajuns lângă patul ei am văzut un trup stafidit, pentru că de câteva săptămâni se hrănea doar cu perfuzii, era acoperită doar cu un cearșaf alb, dar doar pe partea de jos a corpului, în rest se vedea trupul ei răpus de boală. El o mângâia pe creștet și o numea într-una: “Soarele meu, soarele meu, soarele meu!” Își dăduse demisia și se mutase într-un apartament de lângă Fundeni pentru a fi zi de zi la spital, deși ea mare parte a fost în comă. Se ruga zilnic pentru ea, iar în ultima lună de viață el i-a făcut toate poftele, o scotea în fiecare zi afară cu căruciorul, o plimba ore în șir, îi citea din Biblie, o încuraja și îi ridica moralul. În cele din urmă ea a plecat acasă la Tatăl ei Ceresc.

Pentru mine a rămas imaginea unui erou, eroul Alex, care a renunțat la tot pentru a fi lângă patul iubitei lui, trupul ei nu-i mai putea oferi nimic, nu o iubea pentru că-i oferea ceva anume, ci o iubea pentru că el era iubire din Dumnezeu, am văzut pentru prima dată împlinirea promisiunii aceleia din fața martorilor văzuți și nevăzuți, că în orice situație el o va iubi și o va proteja. L-am comparat pe Alex cu bărbații care își lasă femeile tinere și sănătoase, frumoase și atrăgătoare pentru altele după care li s-au aprins călcâile. Doamne, ce diferență! Omul acesta și-a iubit soția până la Cer, a condus-o și nu i-a dat drumul la mână nici când sufletul i-a plecat spre Veșnicii, iar alții se satură de femeile lor, iar inimile pline de curvie dau cu piciorul legământului făcut înaintea lui Dumnezeu.

Eram cu soția mea Gabriela, acolo lângă patul Laurei, eram amândoi lângă Alex, am plâns cu ei, am plâns și lacrimile noastre ne-au întărit speranța că iubirea nu a murit de pe pământ, că mai sunt oameni care iubesc necondiționat. De atunci mereu vorbesc cu Gabriela despre Alex și Laura și despre lecția de iubire necondiționată. Și încă ceva, când consiliez cupluri aflate în prag de divorț nu omit niciodată exemplul lui Alex, am văzut multe cupluri reaprinse de povestea lor de dragoste, am văzut mulți bărbați cărora le-au zburat “gărgăuni” din cap și poftele după alte femei când aud cum Alex și-a iubit soția chiar și atunci când trupul ei era cuprins de o boală cruntă, iar ea pentru el a rămas “Soarele lui”. Iubiți din Dumnezeu, iubiți necondiționat, iubiți și în valea umbrei morții și veți găsi calea fericirii din Dumnezeu!

Cu prețuire,

Toni Berbece