Ieri la slujba Bisericii Profides a venit acest bărbat, care are doar un picior. A stat aproape o oră într-un picior, rezemându-se de cadrul cu care se ajută când merge. A cântat, s-a rugat, a radiat de bucurie toată slujba și ne-a transmis tuturor celor care l-am privit o mare pace și o mare încredere in Dumnezeu. Mă gândeam la cei care au ambele picioare și cu toate acestea nu vin la Biserică ca “nu pot”, “n-au timp”, “nu au chef”, “le e greu”.
Mă gândeam ca la Judecata de apoi, cei care n-au avut timp de Dumnezeu vor fi judecați de câte un om din acesta, care deși a avut doar un picior nu s-a văitat ca a stat o oră în picioare la slujbă, vor fi judecați de câte o mămică cu vreo 5-6 copii care a venit cu toti copiii hrăniți, spălați, îmbrăcați, în timp ce unii n-au avut timp să își aducă nici trupurile lor în prezența lui Dumnezeu.
Trăim un creștinism prea ieftin, deși nu ne costă mai nimic (cel puțin pe cei comozi), totuși nici acel puțin nu suntem dispuși să-l oferim. Citeam zilele acestea mărturia unui preot care povestea: “Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât si a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. larasi, am ridicat crucea si el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofiterul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind in camera de tortură, îmi spuneam: “Rezistă! Nu-l face de râs pe Hristos!” si poate nu mă crezi, frate, dar dupã 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fărã voia mea, parcă se autoanestezia. In inchisoare încetezi sã existi, doar Hristos te tine în viată.“ Comparați mărturia aceasta cu ce trăim noi și totuși, ni se pare prea grea crucea de a merge la Biserică, de a citi Biblia când nu te urmărește nimeni, de a ne ruga când nu ne condamnă nimeni pentru asta și de a vesti Evanghelia, deși avem libertatea de a o face. Tu ce fel de creștinism trăiești?
Cu prețuire.
Toni Berbece