Am urmărit recent un documentar despre uraganele si tornadele care lovesc anual Continetul American. Sunt echipe specializate care au ajuns oarecum se prevadă traseele acestor furtuni și să-i anunțe pe locuitorii care vor avea de a face cu ele. Mobilizarea este generală, însă de foarte multe ori sunt surprinși oameni care nu se așteptau să se întâlnească cu astfel de calamități.

Se nasc adevărate povești de eroism în zonele afectate. Diferența dintre viață și moarte o poate face un topor. Zeci de oameni au murit în podurile caselor pentru că apa a inundat până și podul însă ei nu au avut cu ce să rupă acoperișul pentru a ieși de acolo. Sunt zeci de oameni care își riscă viețile pentru a sări în ajutorul aproapelui, însă cea mai impresionantă istorioară pe care am auzit-o a fost a unui cuplu neajutorat.

Doi soți trăiau de ceva vreme singuri, ea fiind foarte bolnavă și izolată la pat, iar el era singurul ajutor și sprijin pentru biata femeie. Când tornada s-a abătut asupra localității lor ei nu au avut o pivniță în care să coboare și nici nu ar fi avut timp, ci singurul lucru pe care bărbatul l-a mai putut face a fost să ia o saltea de pe un alt pat, să o pună peste soția lui, iar el să se pună deasupra. Deși această soluție de salvare pare absurdă totuși pentru Dumnezeu nu a fost. Tornada a lovit exact strada pe care era casa acestei familii și a smuls toate casele înclusiv pe a lor, dar nu a avut puterea să miște din loc patul pe care era o femeie care se afla sub o saltea, iar peste saltea bărbatul ei. Nu doar că nu i-au clintit dar nu i-a atins nimic. Nici un obiect din miile care zburau cu forță deasupra lor nu i-a atins. Read More

Deși această sărbătoare a devenit pentru cei mai mulți o sărbătoare care nu prea mai are legătură cu Creștinismul, deși bieții pensionari fac cozi interminabile ca să se împrumute de la instituții care încă mai fac lucrul acesta pentru ei, deși traficul este foarte foarte aglomerat, deși spitalele lucrează dublu pentru că mulți nu știu să consume cu măsură produsele tradiționale, totuși se întâmplă și lucruri incredibil de frumoase.

În primul rând Crăciunul a rămas aproape singura sărbătoare a românilor în care auzi cântece despre Isus Cristos fără ca nimeni să se rușineze de ele și să se uite ciudat la cei care le cântă. În restul anului dacă românul aude un cântec despre Cristos cântat de un artist consacrat are impresia că nu aude bine și își pune semne de întrebare despre cel ce cântă. Păcat, că deși suntem aproape 100% o țară creștină, ne rușinăm de Cristos atât de ușor și ni se pare ciudat când se cântă despre El.

Am fost chemat la școală să acompaniez cu chitara clasa băiatului meu mai mare, să-i învăț colinde și să mergem apoi la grădința vecină și la alte clase din școală să le colindăm. Nu mai puteam de drag și de bucurie auzind acești îngerași cântând atât de frumos despre Mântuitor, însă mă gândeam cu tristețe că după Crăciun vor începe să cânte iar refrenurile intoxicate ale artiștilor români care își cântă beția, fala și dezamăgirea în dragoste. Le spuneam tinerilor că mă rog ca măcar de Crăciun să se mai cânte în România despre Dumnezeu, se va alege praful de totul când nici măcar colinde nu se vor mai auzi în țara noastră, însă mă rog și am convingerea că nu se ajunge acolo. De aceea voi colinda pe străzile capitalei cum o fac din copilărie în fiecare an de Crăciun, tocmai pentru că nu vreau să răsune numai manele și muzică de orice fel la maxim din apartamentele românilor, ci vreau să se audă și colinde. Așadar colindați cu încredere!
Read More

Citeam cartea lui C.S.Lewis “Anatomia unei dureri”, pe care a scris-o dupa ce a pierdut-o pe cea mai buna prietena cu care se casatorise nu de foarte mult timp. La un moment dat autorul spune: ”Fac plimbari cat de lungi pot, pentru că aș fi un prost să mă duc la culcare fără să fiu obosit.” Realizez că unii au trecut prin dureri atât de mari încât era un mare risc să se ducă la culcare fără să fii fost frânți de oboseală, pentru că o minte neobosită te poate duce înapoi în locul în care ai suferit chiar dacă ești în pat departe de acel loc.

Și Wurmbrand povestea în una din cărțile sale că trupul și sufletul pot fi despărțite. Trupul poate fi în pat la căldurică timp în care sufletul este acolo în locul în care a fost sfâșiat. Mintea poate rămâne în locul și printre oamneii care te-au torturat.

Nicolae Steinhardt spune următoarele: ”Toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Numai suferința nu. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infinit, orișicând proaspătă. ” Tot Steinhardt spunea că într-o situație critică pe care a întâlnit-o în libertate, imediat după anii de detenție, că a rămas complet calm și rece în fața problemei pentru că tocmai ieșise din școala suferinței, din închisoare și era antrenat. Iată că suferința ne antrenează pentru orice și ne apropie de Cer – locul fără lacrimi.
Read More