Coperta Si eu calc pe urmele lui Cristos

Adevăratul portret al lui Cristos

Capitolul 1 din cartea „Și eu calc pe urmele lui Cristos”
Când Cel ce nu are nici o formă își alege una
„Și Cuvântul S-a făcut trup…” Ioan 1:14

Înainte ca lumea să-L cunoască pe Fiul lui Dumnezeu ca Isus din Nazaret, ca Mesia, ca Emanuel, ca Mielul lui Dumnezeu, ca Leul din Iuda, El a fost (și este) Cuvântul, Logos-ul, prin care orice a luat ființă. Vă imaginați ce înseamnă să rostești un cuvânt oarecare, iar acesta să ia forma lucrului pe care îl reprezintă? Dacă ai avea o astfel de putere ce ai face? Cristos a făcut, printre multe alte lucruri pe care le vom vedea când vom păși dincolo, și lumea noastră, însă nu așa cum o vedem noi astăzi, ci mult mai frumoasă, perfectă și nealterată. A făcut-o având ca materie primă doar cuvântul și multă dragoste.

De ce ar vrea Meșterul lui Dumnezeu, Cel prin care toate lucrurile au luat ființă să devină ceva creat? De ce ar deveni Creatorul ființă creată? De ce și-ar pierde Cuvântul libertatea? De ce ar vrea Dumnezeu să devină vulnerabil, ușor de „plesnit” de răutatea omului, zic acest lucru pentru că oamenii nu l-au scutit nici pe Dumnezeu de acest tratament? Care ar fi interesul și, așa cum întreabă omul, El ce beneficiu ar avea? Cu siguranță I-ar fi fost foarte bine să rămână Cuvântul, Cel ce creează, și nu o ființă limitată, o ființă blocată într-un corp adesea bolnav, adesea năpădit de neajunsuri și oboseală.

Nici nouă nu ne erau corpurile propriile temnițe, însă păcatul asta a făcut. Omul a devenit un întemnițat, dar nu pentru veșnicie, pentru că Dumnezeu l-a împiedicat să mănânce și din pomul vieții veșnice. Normal că Isus Cristos a plâns adesea când a văzut condiția umană precară, pentru că El știa cum l-a modelat pe om și știa slava pe care i-o dăduse. Omul nu mai era de mult ceea ce fusese. Ceva a dispărut din viața lui de a ajuns să-și vadă goliciunea. Omul era de acum cu mult mai tragic decât un păun maiestos căruia îi smulgi toate penele. După ce că e urât nici nu mai poate zbura pentru a se feri de prădători. Așa este omul de când a pierdut slava lui Dumnezeu. Și fără glorie și fără protecție. Însă Cristos a decis să schimbe acest aspect pentru totdeauna. El este soluția. El este slava pe care omul a pierdut-o în grădina Eden și pe care o poate recupera prin El.
Cuvântul s-a lăsat întemnițat într-un trup uman pentru ca și alții să învețe să se elibereze prin dragoste din acest trup. E ca și cum un om liber care are planurile unei închisori face tot posibilul să fie întemnițat pentru a le arăta celor din închisoare cum să evadeze.

Cristos a reușit să elibereze din două închisori, și din cea fizică și din cea spirituală. Cine a crezut în El nu a mai fost un rob al trupului și al păcatului, trupul i-a fost izbăvit de multe rele și forme de abuz, iar sufletul i-a fost salvat pentru totdeauna din ghearele morții veșnice.
John Bunyan, cel care a scris Călătoria Creștinului, este un exemplu de om eliberat care L-a iubit pe Eliberator. Întemnițat fiind și având la îndemână doar Biblia și o carte despre martiri, a refuzat libertatea pe care i-au oferit-o gardienii, care au văzut cum soția lui se chinuia aproape în fiecare zi să-i aducă din sărăcia ei câte ceva de mâncare. Însă i-au pus o condiție, să nu mai predice niciodată despre Cristos. John le-a răspuns astfel: „Dacă azi îmi dați drumul, primul lucru pe care îl voi face va fi acela de a predica despre Cristos!”

Întorcându-ne la Cristos Cuvântul, Warren W. Wiersbe ne spune un alt motiv pentru care Cristos este numit astfel, iată care este acesta:

De ce are Isus Cristos acest nume? Pentru că Cristos este ceea ce cuvântul nostru este pentru alții. Cuvântul nostru exprimă față de alții ceea ce noi gândim și simțim. Cristos revelează față de noi mintea și inima lui Dumnezeu. El este adevărata comunicare dintre Dumnezeu și om. Să-L cunoști pe Cristos înseamnă să-L cunoști pe Dumnezeu.

Despre chipul lui Cristos nu avem nici o descriere în afară de cea din Isaia 53 în care nu ni se redau detalii ale feței, culoarea ochilor, a părului sau înălțimea. Isaia ne spune simplu, și parcă dezamăgitor pentru unii, că: „El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne atragă (Isaia 53:2).”

Dacă cineva mi-ar face o asemenea descriere poate că m-aș supăra și aș lua-o ca pe o insultă, însă Duhul Sfânt este cel care îi descoperă lui Isaia trăsăturile fizice ale lui Mesia înaintea cu câteva sute de ani ca Acesta să apară. Nu avea cum să se înșele și cu siguranță există un scop pentru care Cristos nu-și alege nici un avantaj fizic și mai degrabă dezavantaje. El pleacă din start cu câteva minusuri fizice, însă ne demonstrează că se poate să nu fii ajutat de constituția ta fizică și totuși să răstorni lumea, să o răscolești și să o modelezi după chipul lui Dumnezeu.

Făcându-i astăzi un portret lui Cristos după Isaia 53:2 aș putea spune că Isus Cristos nu avea un trup robust, bine conturat, ci mai degrabă unul slăbuț și firav, ca o plantă care crește într-un ghiveci fără prea multă apă. Faţa lui nu era una frumoasă şi poate că nu a auzit prea des în copilărie: „Ia uite ce copilaş drăguţ!” Şi când mă gândesc că Fiul lui Dumnezeu ar fi putut să-și aleagă trupul viguros și înalt al lui Saul, care era mai înalt cu un cap decât mulți bărbați din Israel, sau părul și frumusețea chipului lui Absalom a cărui tundere devenise un eveniment deosebit în Israel. Totuși El nu a avut nimic care să atragă privirile.

Când eram copil eram anemic, prin urmare destul de slab, și pe deasupra aveam și mersul un pic strâmb, genunchii mi se îndoiau spre interior când mergeam ceea ce mă făcea un pic caraghios în ochii unora. Tata căuta adesea să mă șicaneze legându-se de aceste defecte. Frumusețea fizică nu este domeniul meu forte și știu ce înseamnă să te lupți cu anumite complexe de inferioritate. Să lupți pentru a le arăta celor din jur că frumusețea ta este în interior. Poate că a fi nu prea strălucit la exterior este la urma urmei un avantaj, pentru că toată viața vei lupta să fii frumos în interior. Să sporești în omul dinlăuntru.

Unii istorici cred că este o eroare impardonabilă din partea celor patru Evangheliști că nu și-au făcut timp să facă și o descriere amănunțită a chipului lui Cristos. Însă nu este de loc o eroare, ci așa a vrut Duhul Sfânt care i-a insuflat pe acești scriitori. Scopul Duhului Sfânt nu a fost acela de a ne lăsa o imagine trupească a lui Cristos, ci o imagine a chipului Său dumnezeiesc. Un portret spiritual, pentru că nici din punct de vedere istoric nu prea avem multe date despre Isus, însă astăzi se vede influența Lui în lume. El nu a vrut să ne lase un chip omenesc, ci un chip dumnezeiesc. Unul la care să ne raportăm nu prin vedere, ci prin credință.

Cel mai sugestiv argument este cel de după învierea lui Cristos când acesta le închide ochii ucenicilor pentru a nu-L mai recunoaște din punct de vedere fizic. În Ioan 21:4 ni se spune că Isus stătea pe țărm, iar ucenici nu știau că este El. Mai sus cu două versete ni se spune că erau șapte ucenici în acea barcă cu care au încercat să prindă pește toată noaptea. Iar distanța dintre barcă și mal nu era mare, era de aproximativ 100 de metri. Poți recunoaște chipul unui om de la 100 de metri. Totuși Cristos nu a vrut să fie recunoscut. De ce?

Mai este un moment în Evanghelia lui Luca când doi ucenici ai Domnului, din cercul mai larg nu dintre cei 11, L-au întâlnit pe Cristos pe drumul Emausului și despre aceștia ni se spune că: „ ochii lor erau împiedicați să-L cunoască (Luca 24:16).” L-au recunoscut după o zi întreagă nu cu ajutorul vederii fizice, ci prin vederea spirituală. L-au recunoscut când Acesta a luat pâinea și a frânt-o exact așa cum a făcut El mereu când îi învăța cum să-I comemoreze moartea prin care a ispășit păcatul lumii.

Așadar scopul pentru care Cristos nu ne-a lăsat un chip fizic, scopul pentru care Cristos le-a închis ochii ucenicilor pentru a nu-L mai recunoaște prin vederea fizică a fost și este acela de a ne învăța să ne raportăm la El prin duhul, prin credință. Să învățăm că dacă nu mai este din punct de vedere fizic printre noi El este totuși prezent și poate fi prin orice chip. El poate fi prezent prin orice frate care ne vorbește despre Domnul, insuflat fiind de Duhul Sfânt. El poartă chipul fiecăruia dintre noi. El poate fi în fiecare, pentru că El este Dumnezeu.

Ucenicii au învățat o lecție. Că Isus Cristos poate să le vorbească și poate fi cu ei și după ce trupul de care s-a slujit nu mai era printre ei. Importantă nu este prezența Lui într-un trup fizic, ci prezența Duhului Său, care arde inimi când vorbește așa cum le ardea inimile celor doi ucenici pe drumul Emausului.
Lasă-l pe Cristos să se folosească de chipul tău, de trupul tău pentru a-i aprinde pe alții de pasiune pentru El. Lasă-L pe Cristos să fie în tine și să meargă în toată puterea Lui printre oameni.

Îmi aduc aminte de o ilustrație care m-a făcut să fiu ca Isus. Era un om pe nume John care avea grijă de oamenii străzii. Îi spăla, îi hrănea, îi ajuta să renunțe la viciile lor și stătea aproape de ei în orice nevoie. Într-o zi John s-a dus la unul dintre acești oameni ai străzii și i-a spus că este timpul să I-l prezinte pe Isus Cristos. Acel om i-a spus lui John așa: „Îl accept pe Isus doar dacă El este la fel de bun ca tine!” Morala este că oamenii nu trebuie să ne privească cu regret atunci când le povestim despre Cristos și nu trebuie să se întrebe: „Dar de ce este așa de mare diferență între tine și El?” Ci oamenii trebuie să zică: Aha, acum înțeleg de ce ești așa de bun, pentru că Isus este modelul tău!