Am fost sunat într-o duminică de șase ori de către un prieten drag. M-am speriat când am văzut câte apeluri am ratat de la el, așa că l-am sunat imediat. De la capătut celălalt mi-a spus că vine de la întâlnirea cu cei care au făcut demersurile pentru familia Bodnariu și că au decis să compun o piesă special pentru această familie și pentru problema în care se află.
Deși am acceptat pe loc, totuși aveam inima încă nesigură, aveam nevoie de încurajare pentru că, așa cum am observat mereu când urmează să fac ceva bun, vine ori frica, ori descurajarea, ori lenea. Așa că m-am pus pe genunchi, m-am rugat, iar apoi am deschis Biblia, cum fac mereu când am nevoie de inspirație și încurajare. Ochii mi-au căzut pe câteva versete din Isaia 14:1-5 le-am citit și nu mi-a venit să cred cât de bine se potrivesc cu confirmarea de care aveam nevoie pentru a compune un cântec pentru această familie și cu drama ei în sine. Le-am luat ca pe un mesaj direct din Cer. Practic aceste versete vorbesc de ”robia” în care ei se află acum și sunt o promisiune a eliberării lor.
Iată câteva versete: ”Iar când îți va da Domnul odihnă după ostenelile și frământările tale, și după aspra robie care a fost pusă peste tine, atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului și vei zice: Iată asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat, Domnul a frânt toiagul celor răi, nuiaua a încetat (Isaia 14:3-5).”
Imediat am luat chitara în brațe și am început să caut versuri și melodie pentru acest cântec. Dumnezeu m-a inspirat și am compus un cântec pe care săptămâna aceasta îl înregistrăm, si pe care l-am cântat și în piața Victoriei la protestul din București. Sperăm și credem că va fi unul din cântecele de biruință. L-am intitulat ”Lăsați-ne copiii!”
Aș vrea să redau aici a doua strofă a cântecului:
Credința-n Dumnezeu este o datorie sfântă
Prin ea Tatăl de sus ne binecuvântă
Mulți au plătit cu sânge pentru această cale
Mulți au stat în picioare în orice încercare
Cei ce-au păzit Crucea s-au gândit și la noi
Au vrut s-avem Cerul în inimi nu să fim goi
Cei ce-au avut curajul să-nfrunte păgânii
Ne-au lăsat moștenire Cuvântul Scripturii
Ce m-a încurajat cel mai mult în piața Victoriei au fost jandarmii, care au venit la sfârșit să-mi ceara foi cu cântecul acesta și mi-au spus că li s-a făcut pielea de găină când l-am cântat cu toții. Iată deci că pe români încă îi sensibilizează credința în Dumnezeu, încă le vibrează inimile și carnea când aud despre El. Mă rog așa să rămână și peste secole, dacă va mai ține pământul acesta.
Știu că ce i-a deranjat pe norvegieni de fapt, a fost credința în Dumnezeu a acelor copiii, ceea ce pentru ei ca adulți este o necunoscută. Au bani dar nu-L prea au pe Dumnezeu și iată unde s-a ajuns. Și în golul lăsat de Dumnezeu atunci când a fost ”dat afară” din viața lor au venit alte chetii care azi ne înfioară pe noi o lume întreagă.
Din ce am văzut eu până acum se pare că asistăm la o revoluție spirituală a familiei, din întreaga Europă, chiar și peste hotarele ei, și totul a plecat de la o familie de români care a avut curajul să vorbească chiar dacă a fost amenințată că dacă o vor face nu-și va mai vedea copilașiii.
Această revoluție nu o privește doar pe Norvegia, ci și pe noi românii. În Norvegia îmi doresc să se schimbe acest sistem care pur și simplu fură copii din sânul familiilor, care i-ar putea crește fără probleme, și îndrugă motive absurde. Iar în România aș vrea să se schimbe indiferența față de copiii săraci și față de cei care chiar sunt abuzați în familii care se vede de la o poștă că nu sunt capabile să aibă grijă de copiii, gen cele în care părinții sunt alcoolici sau dependenți de droguri sau violenți în adevăratul sens al cuvântului și nu că își ceartă copiii sau că-i urechează. Deci excludem abuzurile de gen Barnavernet.
Sistemul acesta nordic de ”protecție a copilului”, care din câte s-a cercetat se pare că mai mult rău le face decât bine, s-ar fi răspândit cu repeziciune în multe alte țări, pentru că ei îl promovează cu acerbitate. Dar cred că va fi stopat din timp, cel puțin în România. Copiii nu trebuie să crească într-o bulă de săpun, iar când aceasta se sparge să ajungă la sinucidere cum au ajuns mulți dintre copiii nordicilor. Când sunt mici sunt cocoloșiți, iar când ajung mari și înfruntă viața așa cum este ea, ajung să nu-și mai dorească să trăiască în ea din păcate. Viața e făcută în așa fel încât să ne pregătească pentru greutățile din ea încă din copilărie.
Iată că România este capabilă prin oamenii ei de calitate, din țară și de peste hotare, să-și apere copiii, iată că am dovedit lumii întregi că știm ce este aceea familie și că suntem gata să luptăm pentru ea, pe frig, pe ploaie și ignorând orice amenințări. Sunt mândru de țara mea, sunt mândru de frații mei români și mă rog ca țara noastră să rămână un bastion în fața pervertirii lumii, așa cum am fost o redută pentru Europa pe vremea invaziilor otomane.
Doamne ajută!
Cu drag și prețuire,
Toni Berbece.