”Aceeași membrii ai bisericilor creștine care sâmbăta strigă în gura mare la meci, ca indienii la atac, duminica stau în biserici ca statuile de lemn.” Vance Havner
Privind la primii creștini din Cartea Fapte putem constata cu ușurință că ei se bucurau împreună în adunările lor, iar în lume aveau de luptat cu forțele întunericului care stăpâneau lumea, îndurau de la jigniri până la bătăi, după care veneau între fraţi și se întăreau pentru a o lua de la capăt, însă rezultatul consta în vieţile schimbate şi o societate mai bună pe zi ce trecea. Ei nu căutau scandaluri în lume ci nu făceau decât să vorbească despre dragostea lui Cristos, iar acest lucru deranjează pe stăpânul acestei lumi care are şi el oamenii lui puşi pe dat cu piatra.
Astăzi lucrurile se pare că stau invers uneori. În lume unii se simt foarte bine, prietenii și vecinii care nu-L cunosc pe Dumnezeu nu văd nici o diferență între viețile lor și ale acestora, televizorul și internetul le guvernează viețile, iar când merg la Biserică firea se războiește cu Duhul, se simt inconfortabil și dacă nu dorm atunci folosesc timpul pentru a se război cu frații, dacă nu au motiv de ceartă atunci inventează unul. Trebuie să înțelegem că certurile şi conflictele în Biserică ar trebui să fie accidente nu stări de fapt. Așa cum spune Pavel, Bisericile lui Cristos nu au obiceiul de a fi certărețe. Ele au ca scop să-și ațintească privirea spre Cristos.
Trebuie să ne punem semne mari de întrebare când lumea ne face să ne simțim extrem de bine și când nu avem parte de nici un război spiritual. Când râdem cu gura până la urechi la programele de divertisment dar căscăm de zece ori pe minut în Biserică, atunci e o problemă. Când creștinul nu simte nevoia să vorbească cu alții despre Cristos este clar că în el nu este Duhul Sfânt pentru că în Ioan 15:26 ni se spune clar că rolul Duhului este de a-L mărturisi pe Cristos. Primul semn că Duhul Sfânt este în inima cuiva este focul de a vorbi despre Cristos cu alţii. Cine nu simte acest foc, nu are Duhul Sfânt în el aşa cum ar trebui.
Creştinul care începe săptămâna fără a avea un plan spiritul, care nu şi-a propus să vorbească cu cineva anume despre Dumnezeu, care nu are o listă cu rugăciuni pe care trebuie să le înalţe pentru familie sau prieteni este un creştin căruia îi va umple diavolul programul. Visez adesea probleme care există în vieţile prietenilor sau ale membrilor familiei şi mă întreb de ce am acele vise, iar Dumenzeu mereu îmi aduce aminte că trebuie să mă rog pentru aceşti oameni. Cerul are mereu o listă actualizată cu motive de rugăciune şi împărtăşeşte această listă cu noi. Dar simţim noi cu cei ce se află în probleme?
Primii creştini stăruiau în rugăciune (și nu cred că putea cineva să adoarmă la rugăciunile lor, ci se zguduia locul în care erau din temelii), citeau Scripturile și le analizau împreună fără să întrebe cât e ceasul (dacă ar fi avut ceasuri mecanice sau electronice nu cred că ar fi pus vreunul în locurile în care se adunau chiar deasupra amvonului) și apoi mâncau împreună împărțind frățește tot ce aveau. Cei ce aveau mai mult aduceau și pentru cei care nu aveau.
Pavel a mustrat Biserica din Corinteni tocmai pentru că a rupt acest echilibru. Ei nu mustrau imoralitatea sexuală care devenise chiar celebră în Biserica lor, semn că rugăciunea lor lăsa de dorit, nu aplicau Scriptura așa cum ar fi trebuit, iar la mesele lor unii mâncau pe săturate iar alții stăteau și se uitau că nu aveau ce mânca. În Corint era genul acela de creştinism care se vede şi azi prin unele locuri, ei se simţeau bine în lume şi cu lumea şi trăiau ca lumea însă se simţeau din ce în ce mai inconfortabil în Biserică. Erau deranjaţi de mustrările usturătoare ale lui Pavel motiv pentru care unii voiau să scape de el.
Să ne ajute Dumnezeu să înţelegem că lumea este câmpul nostru de bătălie. Că trebuie să ieşim din Casa lui Dumnezeu unde am primit odihnă şi încurajare şi să cucerim teritoriu după teritoriu şi suflet după suflet. Să înţelegem că scopul nostru nu este de a ne război cu fraţii ci cu forţele răului. Nu căutăm scaune de înălţare printre oameni, ci scaune pe care diavolul stă confortabil şi de pe care vrem să-l dăm jos în Numele şi prin puterea lui Cristos.
Cu drag şi preţuire,
Toni Berbece