Am auzit și am citit destul de des expresia folosită de Cristos prin care le răspunde Fariselor și preoților care îi cereu lui Cristos să-i oprească, chiar să-i certe, pe cei care Îl lăudau și Îl numeau Împărat. Iată ce le-a zis: ”Vă spun vouă că dacă vor tăcea ei, pietrele vor vorbi” (Luca 19:40).
Ce pietre vor vorbi și cum vor vorbi acestea? În capitolul 21 din Luca ni se spun următoarele: „Pe când vorbeau unii despre Templu, că este împodobit cu pietre frumoase și daruri Isus a zis: Vor veni zile când nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmate” (v.5). Înțelegeți acum ce pietre urmau să vorbească?
Cristos le spune că în momentul în care nu va mai avea cine să mijlocească pentru Israel, în momentul în care cei care cheamă Numele Domnului și protecția Lui nu vor mai fi printre ei, atunci pietrele acestei cetăți și pietrele superbe ale Templului nu vor mai sta una peste alta, ci vor fi culcate la pământ și acoperite cu funingine. În momentul în care cei care laudă pe Domnul vor fi fugăriți atunci cetatea va rămâne fără protecție înaintea dușmanilor și așa a și fost. Ca în cazul Sodomei și Gomorei, Dumnezeu nu a mai avut pentru cine să salveze această cetate pentru că Cristos îi avertizase pe puținii ucenicii ai Săi care mai rămăsese acolo să fugă când vor auzi vești de distrugere ale Ierusalimului, iar aceștia așa au făcut.
Ca să înțelegem dimensiunea distrugerilor care au avut loc peste aproape 40 de ani de la predicțiile lui Cristos aș vrea să privim un pic în istorie.
Cristian Bădiliță ne ajută să înțelegem o scurtă istorie a celor două Temple:
”Primul Templu a fost zidit de Solomon în secolul al X-lea, acesta a fost în întregime distrus de Nabucodonosor al II-lea în anul 586. Reconstrucția celui de-al doilea templu a început în 536 și s-a încheiat în 515. Al doilea Templu nu era decât o copie palidă a celui zidit de Solomon. În 20-19 î.H., pentru a-și legitima tronul și a intra în grațiile poporului, regele idumeu Irod a hotărât înfrumusețarea și mărirea Templului. Chiar dacă ”noul” Templu a fost sfințit la un an și jumătate după începerea lucrărilor, construcția lui a continuat până în anul 64 d.H., cu doi ani înainte de începerea revoltei antiromane. În anul 70 și acest Templu va fi ras de pe fața pământului de armata lui Titus.”[1]
Iată dar cum acești oameni au construit timp de 86 de ani la un Templu care din cauza neascultării lor a fost ras de pe fașa pămânului. Preoții au folosit banii din visteria acestui Templu pentru a-i mitui pe cei care strigau: Răstignește-L! Răstignește-L! Religia lor devenise o afacere pe care pusese monopol. Dumnezeu nu mai era de mult în acel Templu (ca în multe organizații religioase de astăzi din păcate). Așadar Dumnezeu nu privește la niște pietre oricât de frumoase ar fi ele împodobite și oricât de mult aur ar avea pe ele. El privește la inimi. Ochii lui nu pot fi furați cu aur și argint pentru că toate sunt ale lui.
Flavius Iosefus povestește cu groază despre cele întâmplate în timpul asediului roman asupra cetății Ierusalimului. Lăcomia romanilor a fost așa de mare încât au crezut un zvon cum că evreii și-au înghițit aurul așa că pe toți cei pe care îi prindeau încercând să fugă noaptea din cetatea asediată le spintecau burțile pentru a-i căuta de aur. Apoi, se știa că Sfânta Sfintelor este îmbrăcată în aur, iar în urma incendiului care a cuprins Templul acest aur s-a topit și s-a scurs printre pietre. Pentru a-l recupera, romanii au scos piatră cu piatră până la pământ, săpând după fiecare firicel de aur.
Iată dar ce a văzut Cristos când le-a spus: ”Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi… te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19:42-44). Romanii au crucificat atât de mulți evrei încât se ajunsese la un număr de 500 pe zi și s-au oprit pentru că nu mai aveau lemne pe care să-i crucifice pentru că lemenele le trebuiau pentru asediu. Au defrișat aproape în întregime acea Grădină frumoasă de pe Muntele Măslinilor în care se ruga Domnul.
Cristos a spus încă ceva în momentul în care era dus la răstiginire: ”Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat (Luca 23:31)?” Da, El era copacul verde și a primit un asemenea tratament din partea evreilor și a romanilor, a omului în general. Dar care este soarta celui uscat, adică a omului nerăscumpărat de Cristos din partea acestor oameni care beau sângele ca apa? Cei care Îl refuză și astăzi pe Cristos au soarta copacului uscat.
Așdar, soluția este să nu lăsăm pietrele distrugerii să vorbească, ci să lăudăm pe Domnul. Orașul, țara în care Cristos este lăudat este sub protecția Lui, dar țara care îi alungă, îi bagă în pușcării și îi omoară pe cei care Îl caută pe Domnul și-L cheamă vor avea soarta Ierusalimului de acum aproape 2000 de ani. Și dacă vreți confirmarea la cele spuse uitați-vă mai jos de noi, ce se întâmplă în țări care nu-L acceptă pe Cristos.
Cristos a văzut acest dezastru și a încercat să le ofere pacea, cum face și cu noi astăzi. Despre ziua venirii Lui știm că va fi cu foc și cu pucioasă însă câți cred? Doamne ajută-ne să te lăudăm și să chemăm Numele Tău, iar în România acest lucru să nu înceteze niciodată. Amin!
Cu drag și prețuire,
Toni Berbece
[1] Cristian Bădiliță, Evanghelia după Luca, Ed. Vremea, București, 2016, pag. 173-174.