”Să uităm unde ne aflăm. Hai să-ți cânt cântecul pe care tocmai l-am compus cât am stat culcat la pământ.”
(Moldovan către Wurmbrand în timp ce erau bătuți de comuniști în închisoare)
Wurmbrand povestește în cartea sa ”De la suferință la biruință”, că, după ce ispășise 8 ani de închisoare, a fost adus un grup de preoți ortodoxi la Jilava acolo unde se afla și el. Printre ei era unul pe nume Ghius, pe care îl cunoștea încă de pe vremea când era liber. Acest Ghius a fost bătut zdravăn împreună cu toți ceilalți preoți într-una din zile după care a fost readus în celulă. Wurmbrand s-a apropiat de el pentru a-l mângâia și l-a întrebat dacă e trist. Răspunul lui Ghius l-a uimit și în același timp i-a întărit credința, i-a spus cu niște ochi senini și împăcați: ”Cunosc o singură întristare – aceea de a nu fi sfânt.”
Într-o lume care cunoaște tot felul de întristări, de la întristarea de a nu avea Iphon 6s, de la întristarea de a nu avea ultimul tip de mașină din marca pe care o preferi, de la întristarea de a nu avea salariul cel mai mare, până la întristarea de a nu avea ultimile brand-uri de haine, oare mai există întristarea de a nu fi sfânt?
Ne întristăm zilnic din cauza a tot ce ne lipsește, ne întristăm zilnic când auzim vorbe despre noi, ne întristăm zilnic când ni se cere să rupem din ce avem pentru a da lui Cristos, ne întristăm când suntem mustrați, dar nu ne mai întristăm când nu suntem sfinți. Nu ne mai întristăm, deși știm neorânduielile din viețile noastre.
Am spus-o mereu și o repet, trăim un creștinism pentru care nu mai e păcat să minți, să furi, să jignești, abia dacă te mai consideră cineva păcătos când aude de ceva grosloan, dar și atunci se trece cu vederea că sigur sunt mulți în situația asta și de cei mulți nu ne legăm.
De-ar veni azi prigoana peste noi ne-am judeca cu toți și cu toate pentru că doar suntem europeni si avem drepturi, dar nu ne mai judecăm pe noi când găsim păcat. Nu ne mai întristează întristarea lui Dumnezeu când privește la noi. Pavel ne spune: ”Dacă ne-am judeca singuri nu am mai fi judecați” (1 Corinteni 11:31)! Apoi în altă parte spune: ”Nu este datoria voastră să judecați pe cei dinăuntru” (pe cei din Biserică) (1 Corinteni 5:12)?
Pavel în prima epistola către Corinteni i-a mustrat pentru multe, i-a mustrat pentru curvia pe care o permiteau în sânul Bisericii; i-a mustrat pentru că luau cina Domnului într-un mod necuvincios; i-a mustrat pentru cei care se răzvrătise împotriva lui și îl învinovățeau de faptul că îi slujise din interes financiar, deși le-a spus clar că nu a primit de la ei nici un ban, nici măcar mâncare, deși era vrednic de ea; i-a certat că se judecau în tribunalele din lume și nu se lăsau judecați de Biserică.
Tit a fost cel care le-a dus această scrisoare, iar ei când au citit-o au jelit mult (2 Corinteni 7:6-7). I-a cuprins fiorul pocainței și au făcut ordine în Biserică. Au scăpat de curvari, au început să ia cina în sfințenie și mai mult de atât i-au purtat de grijă lui Tit în toate, ”l-au răcorit” cu dragostea și purtarea lor de grijă, iar pe Pavel l-au asigurat de toată dragostea lor. Iată ce le spune Pavel în a doua scrisoare: ”În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire, și de care cineva nu se căiește niciodată, pe când întristarea lumii aduce moarte (2 Corinteni 7:10).”
Apoi continuă și spune: ”Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământări a trezit în voi! Și ce cuvinte de dezvinovățire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorință aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi ați arătată că sunteți curați în privința aceasta (2 Corinteni 7:11).”
Iată cum o singură scrisoare a trezit o Biserică întreagă, întreaga comunitate de creștini din Corint. Azi, în multe cazuri, la o sută de predici nu se întâmplă toate acestea. Asta înseamnă să ai puterea Duhului Sfânt, cum tot Pavel le spunea corintenilor că Împărăția Cerurilor stă în putere nu în vorbe (1 Cor. 4:20). Corintenii au simțit puterea și s-au pocăit. S-au mâniat și i-au pedepsit pe păcătoșii dintre ei, s-au dezvinovățit că nu s-au răzvrătit, s-au aprins de râvnă pentru Domnul și pentru lucrătorii Lui.
Însă toate aceste întristări pentru lucrurile sfinte, toată această suferință pe care o îndurăm din partea lumii ca prigoană, sau din lupta noastră cu firea, lucrează pentru noi o greutate veșnică de slavă (2 Cor. 4:17). Întristarea aceasta se cuantifică în slavă Cerească. Deci tot de bucurie ar trebui să ne umplem pentru că știm că pentru tot ce suferim în Numele lui Cristos vom fi răsplătiți dincolo.
Așadar să ne ajute Dumnezeu să ne tot întristăm astfel. Să ne întristăm în cele sfinte care ne lipsesc și nu în cele pământești. Să ne întristăm că ne lipsește pocăința, ci nu pentru că ne lipsește ceva din lumea aceasta.
Cu mult drag și prețuire
Toni Berbece.