Te iubesc, dar nu pot suferi că-ți ucizi pruncii, ți-i ucideai pe vremea comunismului cu injecții făcute pe ascuns de frica dictatorului, care voia un popor mare pentru fala acestui neam, acum ucizi din copiii tăi mai abitir pentru că nimeni nu te împiedică să o faci, mergi să-ți ciopârțești copiii ca și cum ai merge să-ți tai unghiile, iar Dumneze nu poate suferi acest păcat. Îți urez “La mulți ani!”, dar fără prunci uciși cu propriile-ți mâini!
Te iubesc, dar nu pot suferi că-ți necinstești părinții, în timp ce politicienii au pensii mega nesimțite, muncitorii care au tras greul în comunism, cei cu palmele bătătorite ca o scoarță de copac au ieșit cu pensii cu care nici nu pot supraviețui. În timp ce unii ies cu pensii cu care-și pot face palate, alții ies cu pensii de vegetarieni, doar legume și câteva medicamente își mai permit, ies cu pensii ucigașe, adică nu poți trăi mult cu banii respectivi. Îți urez “La mulți ani!”, dar fără pensii speciale la unii și cu pensii ucigașe la alții.
Te iubesc, dar nu pot suferi că te-ai lepădat de Dumnezeul pe care l-ai invocat la Revoluție când șuierau gloanțele, nu pot suferi că azi îl hulești prin emisiuni ca iUmor sau expoziții stradale ca la Timișoara pe Dumnezeul pe care L-ai chemat pe când șenilele tancurilor zguduiau pământul de sub tine. Nu pot suferi că vrei să dai legi prin care să-ți spurci copiii cu o educație a depravării demonice și mai vrei legi care să distrugă definiția pură lăsată de Dumnezeu pentru familie. Îți urez “La mulți ani!”, dar fără politicienii care ne mint că vor o Românie fără hoție, dar pe lângă hoție mai adaugă și destrăbălarea în legea acestui neam.
La mulți ani iubită Românie, La mulți ani cu Hristos, La mulți ani cu principiile Scripturii în inimă, La mulți ani cu sfânta cruce în sânge nu doar la gât, La mulți ani cu genunchii tociți de rugăciune și nu doar de munca pentru pământul acesta din care nu vei lua nimic dincolo! Te iubesc, Românie, dar mai mult ca mine te iubește Dumnezeu, care vrea să facă din tine Pământul Lui Sfânt!
Cu prețuire,
Toni Berbece