Am plâns și m-am întristat când am părăsit sala Bisericii înainte de această carantină în care nu ne mai putem aduna om cu om. Am plâns, pentru că deși abia terminasem slujba, mi se făcuse deja dor de frații și surorile mele, să cânt cu ei, să mă rog cu ei, să studiem Biblia împreună, dar tot Biblia ne spune că prin întristarea feței inima se face mai bună (Eclesiastul 7:3).
Am plâns când am privit înmormântările unor oameni dragi, care au plecat acasă, am plâns cu familiile lor, dar am nădejdea că prin întristare, noi cei care rămânem, vom avea inima mai bună. Vom realiza ce trecători suntem, ne vom iubi, îmbrățișa, ierta, accepta și dărui unii altora mai mult.
Mi-a spus și un domn, care îmi e ca un tată, că și el a plâns, s-a gândit că acest virus îi poate aduce și lui sfârșitul și a plâns, dar mai important de atât este că și-a pus viața în rânduială, s-a cântărit și a scos afară lucrurile cu care s-a gândit că nu poate să meargă înaintea Creatorului, lucru pe care cred că l-am făcut cu toții. Iată că întristarea ne face inima mai bună, mai curată, mai liniștită.
Lumea a râs prea mult și din râs a dat în nebunie, într-o inimă prea liniștită și prea nepăsătoare față de tot și toate. Eclesiastul spune atât de limpede: “Căci râsul celor fără minte este ca pârâitul spionilor sub căldare. Și aceasta este o deșertăciune” (Eclesiastul 7:6). Lumea a râs și din râs a dat-o în destrăbălare, iar întristarea care a venit acum peste întreg pământul ne va face să medităm la noi, la cine suntem, la ce am făcut, la ce am ajuns, la ce am uitat, la ce trebuie să ne întoarcem…
Dumnezeu le spune Bisericii Lui și tuturor oamenilor: “Adu-ți aminte, dar, cum ai primit și auzit. Ține și pocăiește-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine” (Apocalipsa 3:3)!
Cu prețuire,
Toni Berbece