”O, cât de nebuni și necredincioși cu inima sunteți! Atât de mult v-ați cufundat în cele pământești că nu gustați decât ce este țărână! La sfârșit veți cunoaște cu durere ce lucruri josnice și lipsite de valoare ați iubit.”
Thomas A Kempis
Trecând pe lângă o grădină am observat o creangă ruptă, căzută pe jos de ceva vreme, dar care o dată cu aproprierea primăverii a înmugurit. M-am uitat cu atenție la capătul crengii pentru a vedea partea ruptă și era destul de uscată și închisă la culoare semn că era ruptă de mult, dar totuși mai avea destulă sevă pentru a hrăni niște muguri.
M-am gândit la ”tragedia” acestui mugure. Deși era verde și frumos, părea că are un viitor promițător totuși seva urma să se termine curând, creanga urma să se usuce și să fie aruncată pe foc. Cam așa arată viața multor creștini din păcate. Înmuguresc, sunt plini de suc și verzi dar nimeni nu se uită la creanga pe care sunt dacă este încă înfiptă în Cristos sau nu. Nici lor nu le mai pasă dacă mai sunt în Cristos sau nu.
Cine vine la Cristos și apoi pleacă din dragoste de lume și de cele pământești, nu se usucă instantaneu, ci mai merge o vreme ca o mașină scoasă din viteze care merge din inerție încetinind constant. Ca Samson care după ce a tras pe dreapta la o femeie ușoară a urcat porțile cetății cu puterea pe care o mai avea în el de la Dumnezeu. Culmea este că tocmai în această perioadă de rupere față de Cristos oamenii aceștia atrag cel mai mult atenția asupra lor pentru că își pierd scopul de a arăta spre Cristos și arată mereu și mereu spre ei și spre capacitățile lor. Capătă un capital de imagine dar curând vine oprirea. Curând vine uscarea și mai curând vine focul, iar acest final îi șochează pe mulți. Cristos trage acest semnal de alarmă în Ioan 15 chiar înainte ca să plece în mod fizic dintre ucenici.
Secretul este acesta: Despărțiți de mine nu puteți face nimic (Ioan 15:)! Un alt fapt ar fi că noi ca și mlădițe avem nevoie constantă de curățire în urma iernilor prin care trecem, în urma viscolului și a intemperiilor pe care le îndurăm, mai mor pe noi anumite crenguțe care creșteau răzlețe, mai rămân frunze uscate care se încăpățânează să nu cadă, mai rămâne coaja moartă ce nu dă voie cele noi să iasă la iveală și atunci intervine Tatăl Ceresc care ne curăță. Dar dacă noi căpătăm un soi de atotsuficiență, dacă noi nu ne mai lăsăm curățați de Dumnezeu vom ajunge să ne uscăm cu totul.
Creștinul care se crede prea sfânt, prea curat ca să mai aibă nevoie de intervenția și de corectarea făcută de Dumnezeu se va usca curând și va fi rupt și aruncat în foc. Marele Psalmist David a învățat un lucru din experiență, niciodată nu poți fi sigur că ești pe drumul cel bun dacă nu-L întrebi pe Dumnezeu, așa că se ruga: ”Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei (Psalmul 139:24).”
Pericolul nu este de a te murdări, ci de a nu te lăsa spălat. De murdăit ne putem murdări, de căzut putem cădea, de greșit putem greși dar pericolul este să nu ne lăsăm îndreptați. Nu aș vrea să fim ca și Cain, Saul sau Iuda, cărora li s-a strigat în ureche că sunt pe moarte, și Dumnezeu știe să strige astfel încât să auzi, dar totuși nu au ascultat. Acesta este pericolul să mori și să strigi: Lăsați-mă în pace! Ca John Crowford care de pe patul de moarte striga către menajera lui credincioasă, care se ruga pentru sufletul lui: ”Să nu cumva să-I ceri să mă ajute!”
Aceasta este cu adevărat o tragedie. Să fii ”scleros” adică ”încăpățânat” în limba greacă, să ai scleroză spirituală. Să fii stăpânit de ”pneuma astheneias”, adică de duhul de neputință care era și peste femeia din sinagogă care nu putea ridica privirea spre Cer. Din cuvântul astheneias avem în română astenie, vai de creștinii care suferă de astenie spirituală, care nu se mai pot ridica, care nu mai au vlagă și care nu se lasă nici ajutați.
Dar vreau să termin într-o notă optimistă cu un verset pe care am spus că mi-l voi scrie pe peretele camerei ca să-l văd mereu: Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin crdință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi (1 Petru 1:5)! Așadar nu puterea noastră, ci puterea lui Dumnezeu ne păzește. Dacă ar fi după puterea noastră nici scara Cerului nu am vedea-o dar să mai urcăm pe ea.
Cu drag și prețuire,
Toni Berbece.