Părinții mei aveau deja un băiețel de doi ani când mama a rămas însărcinată cu mine. S-a panicat când a aflat de sarcină, crezând că încă un copil va fi o mare povară pentru ea. A început să își justifice gândurile de a mă avorta cu scuze cum ar fi: “Un nou copil îmi va distruge cariera, ne va împovăra financiar, ne va încurca planurile și vacanțele fiind greu cu doi copii mici, etc.”
Așadar, aceste scuze firești/drăcești i-au dat curajul să se ducă la o vecină care făcea o injecție în urma căreia se pierdea sarcina. I-a făcut acea injecție, care ar fi trebuit să fie letală pentru mine (oare astfel de Injecții nu au efecte distructive și asupra mamei?), însă efectul dorit nu mai venea. Eu rezistam bine în pântecul ei. Dumnezeu mă voia acolo (gândul acesta mă face să fiu foarte responsabil față de misiunea mea în această lume).
Adesea mama îmi spune că ar fi fost regretul vieții ei avortarea mea, îi mulțumește mereu lui Dumnezeu că nu a îngăduit să mă omoare. Din păcate unii copii nu au această șansă. Sute de copii sunt omorâți zilnic în România și zeci de mii la nivel mondial.
Am mai multe întrebări pentru părinții care-și avortrază copiii: Voi ce faceți cu timpul acela liber și cu liniștea pe care “nu vi-le mai fură” copiii avortați? Ce faceți cu banii pe care nu vi-i cheltuie copiii avortați? Ce faceți cu locul acela gol din casele voastre pe care nu vi-l ocupă copiii avortați? Ce faceți cu carierele voastre la sfârșit de viață când rămâneți cu pumnii goi după zeci de ani de muncă și cu o pensie de tot râsul? Ce faceți cu ale voastre cugete când vă aduc aminte că ați luat viața propriilor copiii? Și ultima întrebare: Ce-i veți spune lui Dumnezeu când vă va întreba unde vă sunt copiii pe care vi i-a dăruit dar cărora le-ați curmat firul vieții înainte de a fi tras prima gură de aer?
Sper ca aceste întrebări să vă trezească!
Cu prețuire,
Toni Berbece