Ieri a fost ziua copilului, dar am fi ipocriți dacă nu am aminti milioanele de copii pe care i-am ucis prin avort. Lor le urează îngerii “La mulți ani” acolo sus lângă Tatăl lor Ceresc, dar sângele lor strigă din pământul României. Pe “torturile” lor s-ar pune câte o lumânare cu cifra 0 aici jos pe pământ, dar un infinit acolo sus unde sunt doriți. Strigătul lor îl putem înfunda aici jos, dar nu și acolo sus. De aceea mă rog la Dumnezeu să ne ierte, să ridice blestemul si acest păcat de moarte.
Iartă Dumnezeule fiecare mamă care și-a ucis pruncul, iartă fiecare tată care și-a împins soția spre acest păcat, iartă fiecare doctor care s-a lăcomit la bani pentru a ciopârți trupușorul unui copilaș fragil ca viața însăși. Iartă-ne Doamne și trimite un duh de pocăință, pentru a ne iubi copilașii și pentru a nu-i mai condamna la moarte. Distruge duhul de curvie de peste națiunea noastră prin care apar sarcini iresponsabile.
Dacă am ține o secundă de reculegere pentru fiecare copil român avortat, cât ar trebui să păstrăm tăcerea?
Le urez si eu “La mulți ani!” copiilor nenăscuți, dar acest “La mulți ani!” este pentru acolo sus unde lacrimi și răutate nu mai sunt.
Cu prețuire pentru adevărații părinți, Toni Berbece
Nu-ți uita copiii când te rogi, nu sunt prea mici ca să cunoască și ei puterea rugăciunii. De mici pot striga spre Dumnezeu ca Samuel sau ca Ieremia, doi profeți care au cunoscut profunzimea rugăciunii foarte devreme. Nu-i lăsați pentru că cel mai eficient strigăt de ajutor de care au nevoie toată viata se învață din pruncie.
Nu-ți uita copiii când mergi la Biserică, să nu-ți fie milă sa-i trezești pe motiv că s-au trezit devreme toată săptămâna. Mai târziu nu le va fi lor milă când îți vor chinui sufletul cu vicii dacă ție îți e milă acum să-i duci să audă Cuvantul și să laude pe Domnul. Nu-i lăsați pentru că puritatea se învață din pruncie.
Nu-ți uita copiii când speli rufele, când speli vasele, când aspiri, când gătești, învață-i din toate. Nu-i lăsa când nu-si fac patul, când nu-si duc farfuria la chiuvetă sau când nu strâng masa, nu-i lăsa când nu-ți țin ușa, când nu dau bună ziua, când urlă zbiară si jignesc. Nu-i lăsa pentru că manierele se învață din pruncie.
Nu-ți uita copiii, ci pupă-i chiar dacă sunt cât ușa, ia-i în brațe chiar dacă sunt groși cât un stejar, spune-le că-s deștepți si frumoși chiar dacă te mai supără. Cu toate că au crescut rămân mereu copiii aceia flămânzi după iubire.
Biblia spune: “Învaţă-l pe copil calea pe care trebuie să meargă, iar când va îmbătrâni nu se va îndepărta de la ea (Proverbe 22:6); Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău (Pslamul 119:9).”
Am văzut că un politician sau mai mulți au pus problema cum că de ce Bisericile au statut special și că de ce li s-au permis să facă slujbe în timp ce teatrele, cinematografele și sălile de spectacol au fost închise? Haideți să vă spun unde este diferența. Când doctorul îi spune cuiva că are cancer si că doar Dumnezeu mai poate face ceva, acel pacient unde fuge? Nu la Biserică? Am o doamnă în comunitate, o doamnă cu trei copii, care și-a găsit puterea de a lupta cu cancerul, care și-a găsit speranța și încrederea că va birui boala nu în alt loc decât în Biserică. Pentru ea Biserica e terapia sufletului și chiar a trupului. Când a venit prima dată la noi, acum vreo trei ani, cel de-al treilea copil al ei avea doar câteva luni. Disperarea se citea pe chipurile lor, dar Hristos i-a ridicat și azi sunt bine, plini de speranță.
Când un om falimentează, ceea ce s-a întâmplat des pentru sute de mii de oameni în această “Pandemie”, și-i vin gânduri care-l sperie, unde fuge? Nu la Dumnezeu, nu la Biserică? N-am văzut om care în disperare, în depresie, în lupta cu gândurile de sinucidere să alerge prima dată la spectacole, acolo te duci de obicei pentru divertisment, pentru că-n disperare “nu prea-ți arde dorul” după show, ci după vindecare și de eliberare, iar Biserica este acel loc în care Hristos lucrează. Cauți pe cineva care să plângă cu tine, iar preotul/pastorul sau credincioșii sunt astfel de oameni meniți să înțeleagă durerea.
Biserica în perioada aceasta a dat speranță, a oferit pace, consiliere, a uns cu balsam de vindecare si eliberare sute de mii de români. Încă dinainte de “pandemia” stau după slujbă încă două, trei ore pentru a vorbi cu zeci de oameni, pentru a plânge cu ei, pentru a le purta prin Hristos poverile, pentru a transmite încurajări familiei în suferință, iar acest lucru îl fac mai toți preoții si pastorii. Biserica a fost și va fi mereu în “tranșeele suferinței” cu mâinile pe bolnav, cu inima lângă cel suferind, a ușurat și va ușura cu mult povara națiunii, altfel spitalele, mai ales cele pentru boli si afecțiuni mintale, ar fi fost mult mai pline.
Așadar, Biserica nu-i un moft și un capriciu românesc, ci o necesitate fără de care societatea s-ar prăbuși în disperare și boală. Deși preoții si pastorii n-au prime si nu-s medaliați de societate si de guvern, ei aleargă neobosiți zilnic pentru binele semenilor si o fac pentru o cunună cerească, de dragul lui Hristos si al semenilor. La fel fac si credincioșii care poartă poverile altora.
