Author: toniberbece

Măi oameni buni, îmi scrie un pedofil un mesaj prin care încercă să-mi spună ce chinuit este el de faptul că nu e înțeles și că nu-și poate manifesta poftele liber, că societatea este așa de “închuiată” și nepregătită pentru a-i accepta pe ei. Cumva ne vor copiii puși pe tavă, la discreția minților lor bolnave. M-am simțit ca și cum un criminal în serie mi-ar scrie că nimeni nu-i înțelege pofta de a ucide.

Pedofilii își pregătesc terenul, o societate care deja s-a arătat tolerantă față de cele mai crunte scârboșenii va tinde să îi “înțeleagă” și pe ei. Vor veni cu bine cunoscutul argument: “Ce vină avem că așa ne-am născut?” Schilodirea trupului și a sufletului unui copil vi se pare ușor de îndurat de către el și părinți? Tocmai s-a sinucis în Olanda o adolescentă care nu a putut trece peste un abuz sexual din copilărie.

Oameni buni, sunt pofte care oricât ne-ar măcina, oricâtă plăcere ne-ar aduce și oricât de tentante ar fi pentru noi, trebuie să luptăm cu ele și să le alungăm din mințile și trupurile noastre, pentru că sunt pofte rele care ne distrug pe noi și pe alții, iar pentru această luptă psihico-fizico-spirituală avem credința în Cristos, care ne poate ajuta, motiva și împuternici să o facem. Sună, pentru cei măcinați de pofte, un pic irealist, dar asta e singura soluție care funcționează. Biblia ne spune următoarele: „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei (Galateni 5:24).”

Medicamentele, terapiile psihiatrice și altele poate că nu au funcționat în dreptul tău, dar sunt milioane de oameni care mărturisesc că prin rugăciune și citirea Scripturii, prin credința în Cristos, ceva miraculos s-a întâmplat în mințile lor, iar acest fenomen se numește “metanoia”, schimbarea minții, iar în română cuvântul folosit (traducerea pentru grecescul metanoia) este pocăință (pe filieră slavonă).

Un politician “luminat” de la noi, votat în masă și de unii creștini, spunea că societatea românească nu e gata să îmbrățișeze un anume păcat. Rolul Bisericii și al oamenilor de bine este ca societatea să nu fie niciodată pregătită pentru a îmbrățișa un anume păcat. Românii, nu vor “evolua” în direcția aceasta grotească, primitivistă, păgânistă pe care desfrânații o numesc “progres”.

Luptați acum, pentru că dacă se sparge barajul moral, ne vom trezi cu tot mâlul urât mirositor în casele noastre, în grădinițele și școlile noastre, pe străzile noastre și chiar în Bisericile noastre!

Cu prețuire,

Toni Berbece

Când eram al doilea din șase frați la mama acasă și banii de buzunar erau o raritate, eram fericit cu sandviciul acela cu parizer si margarina sau cu un covrig la un leu. Nu-mi imaginam că voi fi mai fericit dacă voi mânca un sandvici în baghetă franțuzească cu mușchi țărănesc și unt. Eram fericit maxim cu ce aveam, fericirea nu compară, fericirea trăiește cu ce are.

Când eram un tânăr în căutarea unei fete nu mi-am imaginat o clipă că dacă nu am permis și BMW sau bani de restaurant și haine de firmă îmi va fi greu să o găsesc. Nu m-am văzut o clipă defavorizat, de fapt eram chiar favorizat pentru că fata pe care am găsit-o nu m-a ales pentru bogăția din exterior, ci pentru omul simplu din interior. Bogăția de multe ori stă în simplitatea omului lăuntric, nefigurant, nerăsfățat, care nu e supărat pe viață când nu are ceva în buzunare.

Când m-am căsătorit și au venit copiii, nu am fost o clipă nefericit pentru că nu am căruciorul acela din piele și cu roți cu spițe nichelate, nici pătuț din lemn de nuc, m-am bucurat de un căruț și un pătuț din “Europa” (complex comercial cu lucruri chinezești). Fericirea a stat în sănătatea copiilor și a soției, ei erau comoara mea, iar valoarea unei comori nu stă în cufărul în care e pusă, ci în ea însăși.

Așadar, bucură-te și fi fericit cu ce ai acum, nu știi dacă vei fi fericit cu ceea ce vei primi mai târziu, nu știi dacă fericirea e cu adevărat în a avea acele lucruri la care visezi. Fericirea e în inimi nu în foi, cum spunea cineva, fericirea e o stare a sufletului independentă de orice posesiune materială. Uneori nu primi mai mult până nu învățăm acest lucru, așa a fost și în viața mea. Nu materia ne împlinește deși este o necesitate, bucuria este în Cristos și credința că sufletul este pe mâinile cui trebuie.

Cu prețuire,

Toni Berbece!

M-a întrebat un tânăr proaspăt căsătorit dacă are voie soția lui să ia pilula de a doua zi, pentru cei care nu știți pentru ce este aceasta ea are menirea de a ucide ovulul acela fecundat cu câteva ore înainte. I-am spus clar că nu are voie, a ucide rodul iubirii lor, a avea acest gând, e deja împotriva unirii lor ca soț și soție.

În principiu de aceea există familia, ca în orice moment apare un copil să nu fie ca un accident de mașină, niciodată dorit, ci ca acel copil să găsească un cadru plin de iubire și de acceptare. Când apare un copil unii întreabă: “A fost un accident sau ați vrut?” Cum ar fi ca tu să fii un accident în viața părinților tăi? De aceea ideea aceasta de copil nedorit nu ar trebui să existe într-o familie, chiar dacă acel copil nu a fost neapărat “planificat” cum ai planifica un concediu sau realiza un obiectiv, el trebuie să fie mereu primit ca o prioritate a vieții și a familiei.

Dar trecând în plan spiritul tot acest concept de “pilula de a doua zi”, mă gândeam la faptul că mulți creștini iau “pilula de a doua zi” după fiecare slujbă sau interacțiune cu Scriptura. Ei imediat ucid orice s-a prins sfânt în inimile lor. Spuneam într-o predică faptul că cea mai mare minune din viețile unora este “învierea de luni”, din păcate este acea înviere față de lume, față de păcat. Dacă duminică au fost toți sfinți în Biserică, luni realizează mulți că pot păcătui, asta pentru că s-au îmbrăcat din nou cu hainele păcatului pe care Romani 6:6 ne spune că putem să le dezbrăcăm definitiv.

Dumnezeu să ne ajute să stăm departe de pilula de a doua zi și de cea destinată uciderii unei vieți și de cea spirituală prin care ucidem orice este duhovnicesc și se prinde de inimile noastre.

Cu prețuire,

Toni Berbece