Category: Fără categorie

Trăim vremuri în care prea multe doamne își iau singure flori, pentru că domnilor le este rușine să se afișeze cu o floare pe stradă, prea multe doamne oftează după un gest simbol de dragoste, pentru că soții lor ar prefera mai degrabă să le dea un 10 lei să-și ia singure. Gestul acesta este ca și cum ai avea nevoie de îmbrățișare și te-ai îmbrățișă singur/ă. Doamnele au fost făcute să primească flori, iar florile au fost făcute să încânte ochii lor.

Noi pricepem greu lucrul acesta pentru că pe noi ne atrag mușchii, fiarele, uneltele, războaiele, competiția și pierdem din vedere gingășie și romantismul. Un bărbat înțelept știe să se aplece asupra nevoilor femeii pentru a investi in propria relație, cum zice Biblia, că bărbatul care are grijă de trupul și nevoile femeii lui își face bine propriului trup.

Cu o floare cumperi zâmbet, cumperi o bună dispoziție, cumperi liniște și siguranță, cu o floare transmiți că nu ți-ai împietrit inima și că pentru tine doamna ta a rămas o proprietate. Unii își justifică chiar religios zgârcenia sau lipsa de romantism, spunând că “ei nu nu țin “sărbători” din acestea”. Dacă nicio floare nu dai crezând că Îi faci rău lui Dumnezeu, înseamnă că n-ai înțeles inima Lui. Cum s-ar putea supăra Dumnezeu că dai o floare, că iubești, că pui o zi deoparte pentru o cină romantică cu soția, că îți duci copiii la părinți pentru a petrece timp cu ea? Dumnezeu se supăra mai de grabă de suspinul soției tale, care n-a mai primit o floare de la nuntă.

Așadar, dragi bărbați, luați flori femeilor, pentru că le-ați primit în grijă să le păstrați proaspete, fără pată și fără zbârcitură. O floare pe săptămână le ține departe de tristețe, iar pe voi departe de o inimă rece ca a mortului.

“Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi.” Apostolul Pavel – Efeseni 5:28

Cu prețuire,
Toni Berbece

Ne-am luat telefoane ca să comunicăm la distanță, să putem vorbi cu oricine, să dăm inimioare, îmbrățișări și Like-uri străinilor, timp în care cei apropiați, chiar cei din patul nostru, stau nebăgați în seamă, cu inima frântă și fără aprecierile de care au nevoie. Pe vremuri bunica și bunicul când se băgau la somn nu aveau telefoane pe care să le ia în mâini, așa că foloseau mâinile pentru a se lua în brațe, aveau ochi doar unul pentru altul nu pentru toată lumea, aveau inimioarele de împărțit doar pentru ei, nu pentru toți musculoșii sau siliconatele de pe rețelele de socializare.

Ne-am luat mașini rapide cu cai mulți să ajungem repede unii la alții, dar părinții ne stau în poartă sau la geamul apartamentului lor cu lunile sau anii așteptându-și copiii și tot degeaba, sunt triști, uitați și nevizitat. Degeaba ai mașină cu 300 de cai dacă ai uitat drumul spre părinții tăi, spre bolnavul din spital sau spre văduvă și orfan.

Ne-am luat televizoare mari cât peretele ca să vedem tot ce se întâmplă în lume, cunoaștem ce este la marginile pământului, am văzut poze și filmulețe și de pe Marte, ne uităm la seriale unul după altul, dar suntem tot mai goi de cunoștința care trebuie, de cunoștința lui Dumnezeu. Pe măsură ce ne scăldăm ochii în lucrurile lumii ne devin privirile tot mai încețoșate în a vedea lucrurile lui Dumnezeu. Ne scade pofta de mâncare pentru lucrurile cerești, pentru Scriptură, pentru rugăciune, pentru milostenie, pentru zidirea și încurajarea altora, dar luăm cu năvală lucrurile firești.

Nu ne mai scârbește depravarea de pe stradă, din filme și seriale și curând și din școli, nu mai închidem ochii când vedem stricăciunea și scârboșenia pământului sub privirile noastre, ci ni le punem singuri înaintea ochilor. Mulți am ajuns cum zice Biblia: “Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac” (Romani 1:32).

Mă rog Domnului să întoarcă fata acestei națiuni spre El, ca să cunoaștem din nou puritatea, iubirea și facerea binelui.

Cu prețuire,
Toni Berbece

Mama povestea că pe vremea comunismului, la una dintre slujbele de la Biserică la care era și ea prezentă, a venit un domn care vindea unt. Mulți din Biserică au ieșit să cumpere unt, iar mama i-a judecat considerând că aceștia fac din Casa Domnului o piață. A mai stat puțin și i-a venit și ei in gând: “ieși afară să iei și tu unt că nu mai prinzi.” Și a ieșit. Iată că i-a judecat pe cei din Biserică, care au ieșit să cumpere unt, până când a ieșit și ea, căzând astfel sub disprețul propriei judecăți.

Un om al lui Dumnezeu cu dar de vindecare purta ochelari și avea chiar dioptrii mari. A fost întrebat cu dispreț de un tânăr de ce dacă el îi vindecă pe alții nu-și poate vindeca proprii ochi? La care acest om a răspuns că pe când era un tânăr a judecat un vindecător fix pentru același lucru, azi are el harul vindecării, dar lecția judecății o poartă în continuare. De aceea ni se zice să nu judecăm ca să nu fim judecați, pentru că cu ce măsură măsurăm ni se va măsura. Măsurăm oamenii cu măsura urii, ură vom primi la rândul nostru, îi măsurăm cu măsura dragoste, dragoste și milă vom primi (Matei 7:1). Vasul e la noi…

Altcineva povestea că în familia ei o tânără de 16 ani a rămas însărcinată și a făcut un copil, tot neamul a judecat-o, a dat cu pietre, a umilit această familie acuzând-o de destrăbălare și repudiind acei părinți. Când copiii celorlalți din neam au crescut mulți dintre ei au făcut cam aceleași păcate, alegând o viața de curvie și destrăbălare. Concluzia este că nu trebuie să sari cu parul disprețului și al urii pe cineva care a greșit, ci chiar dacă îi arăți greșeala să-i dai și har din Hristos pentru a se pocăi și pentru a se întoarce la Dumnezeu. Așadar, când mustrați, dacă ați fost puși de Dumnezeu să o faceți, nu uitați de har, de dragoste, de acceptare a fiului risipitor și de răbdare și cel mai important nu uitați de lupta în rugăciune.

Cu prețuire,
Toni Berbece