Category: Fără categorie

Catedrala Notre Dame de Paris este cea mai impunătoare Catedrală în care am intrat. Îmi plăcea foarte mult mai ales să înconjor această Catedrală, pentru că pe fațada ei sunt niște chipuri hidoase care ies din Biserică urlând. Cel care a creat aceste statui, ce par că străpung zidul Bisericii și caută să scape de un chin, a vrut să scoată în evidență rolul principal al Bisericii, acela de a elibera oamenii de sub puterea demonilor, de sub puterea Satanei.

Biblia ne spune că Hristos a venit pe pământ cu scopul de a distruge lucrările Satanei, iar aceste lucrări sunt păcatele care-l chinuie pe om. Notre Dame a avut rolul acesta de a le aminti celor 30.000 de vizitatori care îi călcau pragul că în Biserica vie a lui Hristos este eliberarea de orice duh, de orice patimă, de orice chin.

Dar oare pricepeau ceva oamenii care după ce se îndepărtau de Catedrală traversau trecerile de pietoni care erau colorate de primărie în curcubeul cu șase culori? Discrepanța dintre această Catedrală, simbol al puterii lui Hristos de a exorciza, și societatea franceză e mult prea mare astăzi din păcate.

Mă rog pentru francezi, mă rog pentru Franța, ca în aceste ore de maximă tristețe pentru ei și pentru noi să își amintească de originile lor creștine și să nu lase ca ce a mai rămas din credința acestui popor să se prăbușească cum s-a prăbușit unul dintre turnurile acestei Biserici.

Doamne, ai milă de francezi, de români și de toată Europa!

Un best seller al New York Times spunea despre familie că e o invenție a omului în care acesta este nefericit. Că noi alături de cimpanzei, bonobo, urangutani și gorile suntem urmașii unei maimuțe hipersexuate și desfrânate și că așa se simte omul cel mai bine și cel mai liber. Vă dați seama ce poate debita un best seller american?

Sunt multe argumente pro familie, dar unul la care voi face referire acum este faptul că spre deosebire de animale, omul crește un copil și are grijă de el pânâ la aproximativ 20 de ani, chiar mai mult. De ce Dumnezeu a proiectat astfel omul și pe animal diferit?

De exemplu la majoritatea animalelor puii se ridică în picioare și pot merge la nicio oră de la naștere, iar copilul începe să meargă abia după un an. La animale, puii sunt independenți chiar la câteva luni de la naștere, iar într-un an ajung la maturitate fiind gata să procreeze și să aibă propriul partener, iar la om abia după 18-20 de ani putem vorbi despre așa ceva?

Care e explicația? În primul rând copiii țin partenerii împreună contribuind la familia monogamă. Adică o femeie are nevoie de un bărbat pentru a crește un copil. Dacă copilul ar fi fost independent după un an, femeia nu ar fi avut interes să păstreze bărbatul lângă ea, iar bărbatul nu s-ar fi simțit responsabil. Copilul are nevoie de modelul mamei și al tatălui deopotrivă. Când unul dintre ei dispare copilul își alege din familie sau din apropiați un alt model.

O altă explicație este aceea că, spre deosebire de animale, noi creștem ființe morale, noi nu ținem un copil lângă noi doar ca să-l hrănim, să-l îmbrăcăm și să-i oferim un adăpost (asta crede în mare parte lumea de azi).

Noi ținem atât de mult timp un copil lângă noi pentru că formăm ființe demne de numele de om, demne de a fi coroana creației lui Dumnezeu. Ne dorim ca noi să fim un model pentru acel copil, pentru că timp de 18 ani acesta își formează un caracter, care în 90% din el e ca al părinților. Deci noi ca părinți nu creștem pui de animale lângă noi, care vor trăi instinctiv și conduși de pofte egoiste, ci oameni care au menirea de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Iar ființele create de noi vor duce mai deprte binele sau răul pe care l-am plantat în ei. Deci suntem responsabili de binele sau răul care este în lume.

Așadar, smulge-i copilului tableta din mână, ia-l de la televizor sau de la PS4 și stai de vorbă cu el, învață-l despre ce înseamnă să fii om, spune-i că nu stă 20 de ani lângă tine doar ca să mănânce și să doarmă, ci ca să învețe să fie om, să-ți facă cinste ție și lui Dumnezeu. Dacă credem că ne tragem din maimuțe vom semăna cu niște animale noi și copiii noștri, dacă credem că ne tragem din Dumnezeu vom semăna cu El și ne vom comporta dumnezeiește.

Doamne ajută!

Am disprețuit și am cerut o judecată rapidă pentru cineva care a păcătuit până când am făcut același păcat și atunci am cerut îndurare și am căutat milă.

Am bârfit pe alții până când am auzit bârfe despre mine, care tare mult m-au durut. Atunci am realizat că bârfa e dulce pe limba mea, dar tăioasă pentru urechile și inimile altora.

Am judecat pe sărac pentru sărăcia lui, l-am considerat puturos și nepriceput până când am rămas fără bani și am cerut cu împrumut, când am întins mâna după banii ceruți am citit în ochii celui care mi-i întindea ce am gândit și eu cândva despre săraci.

Am uitat repede că alții au avut răbdare cu mine în toate și azi îmi e greu să am răbdare cu începătorii, mai ales cu cei din trafic.

Am judecat pe cel care era stângaci în închinarea lui față de Dumnezeu neștiind că venea ca fiul risipitor din pribegie. I-am judecat vestimentația, vocabularul, l-am văzut mic, dar nu știam că Tatăl e în sărbătoare pentru el, că de fapt acest fiu disprețuit de mine este cea mai mare bucurie pentru Cer.

Mi-am dat seama că inima mea este înșelătoare, de aceea i-am spus că nu mă mai încred în ea, mă voi încrede în principiile iubirii lui Hristoa, care nu sunt egoiste, nu au două măsuri, nu sunt ipocrite, ci ele cer aceeași măsură de iubire peste tot și pentru oricine.

Judecă-i pe alții cum te-ai judeca și pe tine, pentru că Hristos ne-a spus că vom fi judecați cu aceeași măsură cu care și noi judecăm. Tot El ne-a spus că milă dorește și nu jertfe făcute cu o inimă rea și nemiloasă!

Cu prețuire,

Toni Berbece