Category: Fără categorie

Cel mai mare blestem al omului fără Dumnezeu este că astfel de oameni adună, beau, mănăncă, curvesc, chefuiesc, fac de toate, dar nu se satură niciodată. Niciodată nu sunt fericiți, nu au sentimentul împlinirii, ci aleargă ca niște hamsteri pe roată crezând că la capăt este ieșirea din cușcă.

De aceea unii adună 20 de case și nu sunt fericiți cu niciuna, unii divorțează și iar se căsătoresc și tot nu o găsesc pe cea care să le aducă împlinire, își iau cu 30 de ani mai tinere și tot nu sunt bune, unii chefuiesc seară de seară și dimineața tot triști și depresivi sunt. Au milioane de euro în conturi și nu au nici cea mai mică împlinire.

Am auzit că un milionar a scos 10 milioane de euro doar ca să se uite la ei, să realizeze cât de bogat este. Vă garantez că nu a fost mai fericit după ce a văzut hârtiile acelea.

Singurul care dă împlinire, care dă sens, care dă bucurie pur și simplu dimineață când te trezești este Dumnezeu. De ce? Pentru că așa a vrut El, pentru că așa ne-a creat El. Până nu-L ai nimic din ce faci nu te poate satisface. La sfârșitul alergării tale zilnice tot neîmplinit ești, iar pentru a uita acest lucru trebuie să faci mereu ceva care te distruge, să bei, să te droghezi, să curvești, să chefuiește, dar toate astea amplifică nefericire.

Așadar, caută-L pe Dumnezeu și te vei sătura de cele mai mărunte lucruri ale vieții, vei găsi sens în orice lucrur curat și oriunde te duci și cel mai important lucru este că vei știi că polița pentru veșnicie e plătită!

Doamne ajută!

*Text: Osea 4:10

Jim Thorp a fost un atlet american (de origine amerindiană) care a concurat la Jocurile Olimpice din 1912. Însă în ziua compeției a avut o mare surpriză. Cineva i-a furat încălțămintea cu care urma să concureze. Dar nu s-a plâns și nici nu s-a lăsat demoralizat, a căutat la gunoi după niște încălțăminte unde a găsit doi pantofi diferiți, iar pentru că unul era mai mare a mai luat un ciorap extra. Încălțat astfel a câștigat două medalii de aur.

Era o vreme în care oamenii nu se plângeau atât de mult de lipsa condițiilor și nici nu erau atât de răsfățați ca astăzi. Când Jim a câștigat era cam în aceeași vreme în care străbunicii noștri învățau carte la lumina lumânării și scriau cu stilouri improvizate dintr-o peniță înfiptă într-un băț și apoi legată strâns cu ață. După fiecare silabă sau cuvânt scris se opreau pentru a mai înmuia încă o dată în călimară. Așa au ajuns mulți dintre ei doctori, profesori, politicieni și oameni cu carte.

Azi avem condiții, avem câte cinci perechi de încălțăminte, avem cinci penare pline cu tot felul de pixuri, avem internet, avem absolut toate condițiile, însă ne plângem adesea că nu avem profesori, că nu e timp, că nu sunt resurse, că nu suntem dotați. Cred că leacul pentru mulți ar fi să trăim doar o săptămână cu condițiile din anii 1900. Am aprecia tot ce avem azi și am exploata la maxim toate resursele pentru a fii și noi măcar un sfert din străbunii noștri.

Nu te scuza, pune mâna și fă ceva, vei reuși cu siguranță!

Cu prețuire,

Toni Berbece

Mami cu tati se iubesc foarte mult, tati e grijuliu cu ea, îi aduce flori, o alintă, mi-a povestit cum a cunoscut-o, iar ochii îi sclipeau de iubire. Sunt așa de fericită când îi văd îmbrățișându-se.

Tati azi a fost dur, a jignit-o pe mami, a împins-o și i-a spus că mai bine nu o întâlnea niciodată. Mami a plâns foarte mult. Eu am stat lângă ea, am ținut-o de mână mereu. Sunt tristă.

Tati și cu mami se cerată mereu, din acea zi ceva s-a întâmplat. Se poartă ca niște copii. De ce nu se pot ierta, de ce nu se pot lua în brațe și să uite tot? Mai mult de atât, tati a țipat la mami și i-a spus că eu am fost o greșeală, că mai bine nu mă făceau pentru că acum erau liberi amândoi.

Azi mami și-a făcut bagajele. A zis că nu se mai poate trăi așa, mami mi-a zis că-l urăște pe tati și că așa trebuie să fac și eu, pentru că e un om periculos, dar eu îl iubesc. Nu știu ce să fac.

Mami cu tati au fost la un tribunal, nu știam că o familie se poate despărți. De azi m-au anunțat că ei nu mai sunt împreună și că eu trebuie să stau două săptămâni la mami și două săptămâni la tati. Am plâns până am adormit, mă doare capul îngrozitor, nu mă pot ridica din pat se tristă ce sunt.

E așa de greu să mă mut mereu. E așa de greu să îi aud acuzându-se mereu unul pe altul și căutând să mă facă să-i urăsc. Mami îmi zice să nu mai merg la tati și invers. Ambii caută să mă momească cu lucruri, am de toate, dar sunt cea mai nefericită. Aș fi vrut să nu am nimic, doar pe ei. Eu nu vreau telefoane, haine, excursii și bani de buzunar. Vreau să-i văd pe ei că se iubesc din nou. Dacă s-a putut o data, de ce nu se mai poate din nou? Oare unde s-a dus iubirea lor de la început? Oare nu poate reveni…

Dragilor, copiii sunt cele mai mari victime ale divorțului, divorțul schilodește pentru totdeauna sufletului unui copil. Lasă peste el o tristețe și o presiune groaznică. Copiii care trec alături de părinți printr-un divorț își pierd deseori încrederea în puterea dragostei. Sunt cazuri în care presiunea e așa de mare încât pot duce și la tragedii inimaginale în rândul copiilor.

Așadar, dragi părinți, iubiți-vă iertați-vă, oferiți-vă timp, acoperiți greșelile unul celuilalt, mușcați-vă limbile când vă vine să urlați unul la altul și să vă jigniți, rugați-vă mult unul cu celalălalt și unul pentru celălalt, dar numai nu primiți moartea peste familia voastră.

Cu prețuire,

Toni Berbece