Ne este mai ușor să iubim ce nu mai avem. O soție care a plecat din viața ta “bătută”, fie cu pumnul fie cu vorba, parcă e mai frumoasă acum că e la altul, parcă ai vrea-o din nou, deși când o aveai o învinețeai sau o înșelai cu alta, care te-a părăsit după ce ți-a mâncat banii. Un copil fugit de acasă din cauza beției sau a nervilor tăi parcă e mai drăgălaș acum că nu mai vrea să audă de tine. Ne este mai ușor să iubim și morții, ne e mai dor de cei morți decât de cei vii. Absența unui părinte pe care nu-l mai poți suna îți sfâșie inima, dar prezența unui părinte care e în viață îți este indiferentă sau chiar te incomodează când te sună să te tot întrebe dacă vii la un castron cu ciorbă.
Ne este mai ușor să dăruim când avem mai puțin, e ușor să dai 5 lei din 10 unui om sărman, adică 50% din ce ai și să rămâi cu aproape nimic, dar e greu să dai 50% din 1 milion de lei sau de euro și să rămâi totuși cu o avere, care îți ajunge pe mulți ani. Vedeți? Dăm mai ușor aproape din nimic, decât din mult. Ne îndrăgostim de grămezile de bani, ne îndrăgostim de cifre, de parcă ne-ar tapița copiii sicriul cu banii noștri. Ne e greu să vedem cum scad “drastic” conturile, avem impresia că ne pierdem statutul, că ne pierdem siguranța zilei de mâine, că ne pierdem nădejdea vieții. Ne întrebăm: “Cum să dăm noi banii aceia pentru zile negre?” Dar dacă dai și Cel care ți-a văzut inima face să nu mai vină zile negre sau se îngrijește de zilele tale negre, cum ar fi?
Ne este mai ușor să ne rugăm când suntem în boală, când ne puteam pleca pe genunchi cu ușurință nu prea ne venea să o facem, dar cu tuse, febră, dureri de oase, o respirație greoaie și un test de Covid pozitiv parcă e mult mai ușor să te rogi. Ai poftă mai mare, parcă te-ai ruga într-una, dintr-o dată realizezi că ai ce să-I dai lui Dumnezeu și-I faci promisiuni cu duiumul. Ne este mai ușor să citim din Biblie, să fim sfinți, să medităm la Cer când simțim că mai avem puțin de trăit. Dar când aveam timp și energie le dedicam poftelor și dracilor, eram cum se zice la români, niște “draci împielițați”, dar când simțim cum ceasul sfârșitului ne sună am vrea să zburăm cu îngerii și ne îngrozim de faptul că am putea împărți Iadul cu Diavolul. Așa-i omul viclean, vrea cu sfinți, dar n-a avut timp de ei nici să fie unul…
Cu prețuire,
Toni Berbece