Când eram profesor am auzit prin cancelariei o întâmplare foarte tristă. Un părinte și-a mutat copilul în școala noastră și avea de ales în ce clasă să fie, A,B,C sau D. Părintele și-a dus copilul la cancelarie pentru a cunoaște toți diriginții de la aceste clase și pentru a-l alege pe cel preferat. După ce a cunoscut o doamnă dirigintă, tatăl se întorce spre copil și mai șoptit așa îl întreabă: “Îți place asta?” De parcă venise la un show-room să cunoască o marfă anume. Profesorii sunt și ei oameni și nu pot “manevra” 30 de copii (media copiilor dintr-o clasă) dacă toți sunt aduși ca o floare neplivită, iar părinții au impresia că îi aduc la niște dușmani cu care vor avea de furcă.
Adeseori părinții abia așteaptă ca ai lor copii să meargă la școală pentru a fi și ei în sfârșit educați, cizelați, să mai scape și ei de obiceiurile proaste deja dobândite, să mai scape și ei de tablete, să nu mai fie așa de nervoși, dar uităm că toate acestea sunt datoria noastră ca părinte.
Românii au o vorbă “cei șapte ani de acasă”, iar vorba aceasta este foarte înțeleaptă, pentru că în primii șapte ani de viață deja se formează mare parte din personalitatea copilului. Respectul, bunul simț, astâmpărul, răbdarea și de multe altele copilul trebuie să știe deja până la șapte ani. Să intre deja cu ele în școală.
Biblia spune: “Învață-l pe copil calea pe care trebuie să meargă și când va crește nu se va abate de la ea!” – Proverbe 22:6. Iar aici porunca îi este dată părintelui și nu în primul rând profesorului care și el are o parte importantă din ce va deveni copilul adus la el.
Ce cale îți înveți copilul? Ce-i pui în gură, în inimă, în minte, în mâini aceea va folosi. Și ca să închei optimist, la mine au venit doi tineri rock-eri care știau că nu-și pot crește copilașul pe versurile de la Metalica sau Sepultura așa că mi-au cerut o Biblie pentru copii pentru a-i citi copilașului lor seara înainte de culcare.
Poza de jos este reprezentativă pentru a înțelege că ai noștri copii pleacă de acasă cu un set de valori.