Nu luptăm destul în rugăciune când vedem că familiile noastre sunt atacate de cel rău. Nu ne surprindem soțul sau soția cu rugăciuni de mijlocire pentru a nu cădea în patimi sau curvii, nu prea obișnuim să punem protecția Numelui lui Hristos peste copiii noștri când ies de sub protecția caselor noastre și ne mirăm că se întorc loviți sau cuceriți de cel rău. Nu suflăm peste ei Duh Sfânt când ne ies pe ușă, cum făceau părinții sfinți odinioară, și ne mirăm că ne trezim cu copiii insuflați de alte duhuri.
Nu luptăm destul pentru propriile Biserici când le vedem adormite, fără viziune, fără impact în societate, fără suflete noi care să se întoarcă la Domnul. Preferăm să ne scufundăm împreună cu ele ca Jack împreună cu Titanicul, în loc să ne rugăm pentru sudarea spărturile și pentru umplerea găurilor din vas prin care curge ungerea.
Nu luptăm destul în rugăciune pentru propria țară când vedem cum e înghițită de corupție și lăcomie, când vedem că dispare o nenorocire și vine alta, când vedem că dispare un politician, care umbla cu tricouri pro destrăbălare prin Guvern, și vin în schimb alte zeci de cioloiști și barniști, iar la o primărie candidează un el și o ea în aceeași persoană. Nu ne rugăm destul când vedem că suntem înghițiți de idolatrie la morminte de oameni și lângă trupuri stafidite de sfinți, nu mijlocim destul când silnicia și nedreptatea încep de la conducători și se termină în cartiere prin legea pumnului sau a “taxei de protectie”.
Când Biserica va înțelege taina mijlocirii va fi din nou cea mai mare forță de pe pământ, forța înaintea căreia se va pleca Cezarul și nu invers.
Cu prețuire,
Toni Berbece