Am învățat că oamenii, indiferent de credință și de convingeri își pot da mâna călduros, pot să fuzioneze, să se simpatizeze, iar ceea ce-i face să urască este lipsa totală a lui Dumnezeu. Am văzut și simțit într-un aparent agnostic, de fapt un pui de credincios, o rază și o licărire de Cer. E ca un copil pe care nu poți fi supărat când zice: “Tati nu mai există pentru mine”! Tati știe că urmează curând ca acel copil să-l prindă de picior ca și cum nicio supărare n-ar fi fost între ei. Asta am simțit la domnul Mândruță, că Dumnezeu e aproape de dumnealui, e acolo, e în urechea lui, îi insuflă puterea de a lupta pentru o societate mai bună. De aceea cred că mai este doar un pas până la a-L recunoaște.

Am învățat că atunci când oamenii nu au dovezi că Dumnezeu există și când sunt supărați pe Biserică, de fapt nu au găsit creștini autentici, nu au găsit o Biserică vie, nu au găsit ucenici ai lui Hristos, pe care-i caută frenetic. De fapt ateismul și agnosticismul multora vine tocmai din dezamăgirea față de o organizație omenească numită abuziv sau pe nedrept “Biserică”. Oamenii vor modele, vor să-L vadă pe Hristos în noi și nu o cruce rece și impersonlă de fier sau beton. De aceea striga Pavel: “Vreau să văd crucea lui Hristos în voi!”; “Sufăr durerile nașterii până ce Hristos va prinde chip în voi”; “Am fost răstignit împreună cu Hristos!”; “Călcați pe urmele mele întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos!”

Așadar, oamenii nu caută clădiri și nici sisteme, ci caută dovada clară că Hristos a înviat în om, că Templu Duhului Sfânt nu e o clădire rece, ci un om fierbinte pentru bine, pentru semeni și pentru sfințenie. La contactul cu un astfel de Templu, aproape oricine se topește.

Domnule Lucian Mândruță, așa cum v-am promis, mă rog pentru dumneavoastră, pentru familie și pentru ca tot ce faceți bun să propășească. Iar cea mai bună urare este: Fie ca bunul Dummezeu să ne ia în Cerul Său prin Jertfa Fiului Său iubit, chiar dacă uneori am fost răi și nesuferiți! 🙂

Dumnezeu să te binecuvinteze, om drag!

Am învățat că un polițist care aduce sau care era vorba să aducă lumină este mai periculos decât un curier care-ți aduce de mâncare sau un colet cu comanda. Cumva, pentru unii, orice vine din partea Bisericii e mai neimportant și mai “virusat” decât meniul de la Mc…

Am învățat că ura necredincioșilor față de Biserică și față de creștini este reală, uneori ura asta se traduce printr-o grijă exagerată față de trup, față de o viață pieritoare, într-o iubire fățarnică față de “carcasă”, printr-o condamnat frenetică a celor care prețuiesc grija pentru suflet chiar și când trupul le este pus în pericol. Noi am înțeles și am stat acasă, dar a-i “vâna” pe credincioși cu poliția în curtea Bisericilor cum am văzut înainte și de Paștele acesta este deja prea mult. M-a durut să văd cu ochii mei o doamnă polițist chestionându-i pe creștinii care ieșeau dintr-o Biserică, ieșeau la distanță corespunzătoare, fără a se îmbulzi ca la coada de la supermaket, câte unul la câteva minunate bune. N-am văzut polițist aranjând cozile din magazine, dar i-am văzut intimidând în curtea Bisericii. Cu ce e mai greșit a intra câte unul pe rând să se roage într-un locaș de cult față de a intra pentru a-și lua o pâine expunându-se practic mai mult prin contactul cu alimentele, cu vânzătoarea și cu banii?

Am învățat că Paștele era pentru unii de fapt dezmăț și nu Biruința lui Hristos asupra morții aduse de păcat, s-au raport cu 90% mai puține cazuri de come alcoolice, bătăi, supradoze și crime anul acesta în noapte de Înviere, semn că pentru unii “creștini din naștere, din moși strămoși” izolarea a însemnat protecție. Astfel, datorită izolări au putut și unii “creștinii” din România să sărbătorească în tihnă Paștele. De fapt adevăratul post nu a fost cel dinainte de Paște, postul de la mâncare, ci cel impus forțat de pandemie, anume postul de la clubăraie și petrecăreală.

Am învățat că Hristos poate fi sărbătorit și fără clădirile numite “Biserici”, că Biserica suntem de fapt noi, cei care credem în El. Am învățat că nu clădirile ne lipseau, ci credința din suflet. Anul acesta milioane de credincioși nu au mai luat lumină, dar “Hristos a înviat!” a ieșit mai cu foc din piepturile lor, semn că nu lumina aceasta fizică ne lipsea, ci cea direct din Hristos găsită prin Scriptură și rugăciune.

P.S. Încă ceva ce mă roade, pentru o tânără diaperată, violată si apoi ucisă, nu s-a intervenit până la 6 dimineața, dar pentru dărâmarea unui grătar și pentru destructurarea unui “grup infracțional” care învârtea micii în ziua de Paște au intervenit “mascații”. În ce lume trăim?

Hristos a înviat, Dragostea a înviat pentru a ne da o lecție a iubirii, degeaba avem Paște dacă nu avem iubire!

Cu prețuire,

Toni Berbece

Hristos a fost luat din grădina Ghețimani prin trădare, Iuda L-a sărutat crezând că-L va face să creadă că nu e o trădare, ci un simplu salut evreiesc. A fost legat ca un făcător de rele, deși era vindecătorul tuturor bolnavilor și sursa de hrană a tuturor sărmanilor, iar pe lângă aceste lucruri, era Cel care sătura sufletele oamenilor cu predicile Sale dumnezeiești.

A fost apoi târât în șase procese ilegale în mai puțin de 24 de ore. Purtat ca un “infractor” prin fața adevăraților infractori, de la Ana, unde a fost pălmuit, la Caiafa, unde a fost bătut, scuipat, pălmuit și batjocorit, apoi la Pilat, care L-a trimis la desfrânatul Irod, care L-a umilit punându-I o haină regală stacojie în râs pentru declarațiile Lui că e Dumnezeu. În cele din urmă a ajuns din nou la Pilat, care în încercarea de a-L scuti de moarte, a poruncit să fie “doar” biciuit. Biciul roman era făcut din piele împletită cu oase de oaie sparte și cu o ghiară de metal în vârf. A primit atâtea lovituri câte a dorit călăul, fără limită adică. Când a obosit, Hristos era sfâșiat tot, pentru că nu exista regula evreiască de biciuire doar a spatelui și doar cu 39 de lovituri. Apoi i s-a pus și o coroană de spini, de parcă nu era de ajuns carnea vie de pe tot corpul Lui.

După ce a fost până la urmă condamnat la moarte, pentru că Preoții invidioși pe Hristos și îndrăgostiți de propriul sistem corupt pe care-L numeau Templul lui Dumnezeu (ceva de genul multor Biserici de astăzi), Isus a fost dus pe dealul Golgotei. Acolo a fost bătut în cuie, nu legat cum se proceda în cazul pedepselor “mai blânde”. Era prea “rău” ca să scape așa “ușor”. Cei crucificați erau mai întâi ușor anesteziați pentru a nu se zbate când erau bătuți în cuie, dar Isus a refuzat acest analgezic. A vrut să fie lucid, să bea întreg paharul suferinței.

Pe deasupra a simțit povara tuturor păcatelor, acea mustrare chinuitoare a cugetului, a simțit de la crimă, până la minciună și ură, toate păcatele lumii. A simțit distanța dintre om și Dumnezeu pe care o simți și tu când păcătuiești, de aceea a strigat: “Eli, Eli, Lama Sabactani!” A simțit fiecare păcat, deși nu făcuse niciunul tocmai pentru a le putea ierta pe toate, inclusiv răzvrătirea față de Dumnezeu.

Deși pentru a respira trebuia să se împingă în cuiul care-i trecea prin tălpile picioarelor, deși era un efort colosal să vorbească, Isus a scos câteva vorbe pline de dragoste pentru noi toți: “Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!” Și apoi “Tetelestai!” Care în greacă înseamnă “Achitat în întregime”. El a achitat totul pentru noi. Nimeni nu mai are nimic de adăugat la mântuire, decât să o accepte și să trăiască în neprihănire Lui.

A murit la scurt timp din cauza durerilor îngrozitoare cauzate de cauzalgie (distrugerea nervului median al brațelor), o durere ca o arsură și ca o străfulgerați constantă care te lasă fără aer, a murit cel mai probabil de toate aceste trei cauze: șoc hipovolemic (pierderea sângelui), șoc traumatic, șoc cardio respirator…

Ce L-a ținut pe cruce? Un singur cuvânt: Eu! Adică mai exact, dragostea pentru mine și pentru tine. Dacă nu ne-ar fi iubit ar fi renunțat încă de la sărutul ticălos al lui Iuda sau de la prima palmă luată în casa fostului Mare Preot, coruptul pe nume Ana.

Nu uita: Isus încă te așteaptă, dragostea Lui vorbește și azi. El e singura poveste de dragoste care salvează pentru veșnicie!

Cu prețuire,

Toni Berbece