Jim Thorp a fost un atlet american (de origine amerindiană) care a concurat la Jocurile Olimpice din 1912. Însă în ziua compeției a avut o mare surpriză. Cineva i-a furat încălțămintea cu care urma să concureze. Dar nu s-a plâns și nici nu s-a lăsat demoralizat, a căutat la gunoi după niște încălțăminte unde a găsit doi pantofi diferiți, iar pentru că unul era mai mare a mai luat un ciorap extra. Încălțat astfel a câștigat două medalii de aur.

Era o vreme în care oamenii nu se plângeau atât de mult de lipsa condițiilor și nici nu erau atât de răsfățați ca astăzi. Când Jim a câștigat era cam în aceeași vreme în care străbunicii noștri învățau carte la lumina lumânării și scriau cu stilouri improvizate dintr-o peniță înfiptă într-un băț și apoi legată strâns cu ață. După fiecare silabă sau cuvânt scris se opreau pentru a mai înmuia încă o dată în călimară. Așa au ajuns mulți dintre ei doctori, profesori, politicieni și oameni cu carte.

Azi avem condiții, avem câte cinci perechi de încălțăminte, avem cinci penare pline cu tot felul de pixuri, avem internet, avem absolut toate condițiile, însă ne plângem adesea că nu avem profesori, că nu e timp, că nu sunt resurse, că nu suntem dotați. Cred că leacul pentru mulți ar fi să trăim doar o săptămână cu condițiile din anii 1900. Am aprecia tot ce avem azi și am exploata la maxim toate resursele pentru a fii și noi măcar un sfert din străbunii noștri.

Nu te scuza, pune mâna și fă ceva, vei reuși cu siguranță!

Cu prețuire,

Toni Berbece

Mami cu tati se iubesc foarte mult, tati e grijuliu cu ea, îi aduce flori, o alintă, mi-a povestit cum a cunoscut-o, iar ochii îi sclipeau de iubire. Sunt așa de fericită când îi văd îmbrățișându-se.

Tati azi a fost dur, a jignit-o pe mami, a împins-o și i-a spus că mai bine nu o întâlnea niciodată. Mami a plâns foarte mult. Eu am stat lângă ea, am ținut-o de mână mereu. Sunt tristă.

Tati și cu mami se cerată mereu, din acea zi ceva s-a întâmplat. Se poartă ca niște copii. De ce nu se pot ierta, de ce nu se pot lua în brațe și să uite tot? Mai mult de atât, tati a țipat la mami și i-a spus că eu am fost o greșeală, că mai bine nu mă făceau pentru că acum erau liberi amândoi.

Azi mami și-a făcut bagajele. A zis că nu se mai poate trăi așa, mami mi-a zis că-l urăște pe tati și că așa trebuie să fac și eu, pentru că e un om periculos, dar eu îl iubesc. Nu știu ce să fac.

Mami cu tati au fost la un tribunal, nu știam că o familie se poate despărți. De azi m-au anunțat că ei nu mai sunt împreună și că eu trebuie să stau două săptămâni la mami și două săptămâni la tati. Am plâns până am adormit, mă doare capul îngrozitor, nu mă pot ridica din pat se tristă ce sunt.

E așa de greu să mă mut mereu. E așa de greu să îi aud acuzându-se mereu unul pe altul și căutând să mă facă să-i urăsc. Mami îmi zice să nu mai merg la tati și invers. Ambii caută să mă momească cu lucruri, am de toate, dar sunt cea mai nefericită. Aș fi vrut să nu am nimic, doar pe ei. Eu nu vreau telefoane, haine, excursii și bani de buzunar. Vreau să-i văd pe ei că se iubesc din nou. Dacă s-a putut o data, de ce nu se mai poate din nou? Oare unde s-a dus iubirea lor de la început? Oare nu poate reveni…

Dragilor, copiii sunt cele mai mari victime ale divorțului, divorțul schilodește pentru totdeauna sufletului unui copil. Lasă peste el o tristețe și o presiune groaznică. Copiii care trec alături de părinți printr-un divorț își pierd deseori încrederea în puterea dragostei. Sunt cazuri în care presiunea e așa de mare încât pot duce și la tragedii inimaginale în rândul copiilor.

Așadar, dragi părinți, iubiți-vă iertați-vă, oferiți-vă timp, acoperiți greșelile unul celuilalt, mușcați-vă limbile când vă vine să urlați unul la altul și să vă jigniți, rugați-vă mult unul cu celalălalt și unul pentru celălalt, dar numai nu primiți moartea peste familia voastră.

Cu prețuire,

Toni Berbece

Îi dăm lui Dumnezeu resturile timpului nostru, maxim 5 minute din 1440 câte avem zilnic, dar apoi vrem ca Dumnezeu să ne răspundă prompt și să ne rezolve toate problemele noastre.

Îi dăm lui Dumnezeu resturile din venitul nostru și vrem să fim năpădiți de bani, să curgă belșugul cu bancnote mari când noi pentru El avem doar de 1 leu.

Îi dăm lui Dumnezeu resturile din viețile noastre, majoritatea se gândește să trăiască după principiile lui Dumnezeu la bătrânețe, tinerețea e pentru destrăbălare, dar cu toții vor ca Dumnezeu să le pună veșnicia pe tavă. La slujba de înmormântare se aud cele mai multe minciuni, toți sunt trimiși la locul cu verdeață, când realitatea este că prea mulți se duc în partea opusă.

Îi dăm lui Dumnezeu resturile sănătății noastre, pe patul de spital ne transformăm cu toții în sfinți, dar apoi când avem din nou vigoare, când avem sănătate, când putem alerga, ne dedicăm lumii și plăcerilor ei. Nu mai avem energie pentru mersul la Biserică, dar alergăm două ore după o minge sau muncim pe rupte pentru un “ciubuc”.

Îi dăm lui Dumnezeu resturile din tot ce suntem și avem, dar cerem ca hapsânii tot ce are El mai bun, gândiți-vă voi, oare este drept?

Nu, Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Ce seamănă omul aceea va culege. Cinstește-L cu toată viața ta și nu vei regreta. Oamenii care i-au dat maximul din timpul, sănatatea, banii, pasiunea lor, au primit totul de la El. Merită!

Cu prețuire,

Toni Berbece