Nu știu cât am fost adormit cu cei ce au murit la fel ca mine, însă mă văd ca într-o clipă după moarte înaintea Tronului lui Dumnezeu. Mă uit în jur și așa de mare mulțime nu am văzut niciodată. Sunt așa de mulți din toate națiunile și de toate culorile. Încă vin aduși de îngeri, care-i adună din toate colțurile pământului.

Unii sunt disperați, plâng și chiar bocesc, nu pot ridica privirea din pământ pentru a privi spre Tron și își smulg părul (sau încearcă să facă asta, dar nu mai au ce pentru că sunt doar spirit). Îmi aduc aminte atunci de două versete. Unul spune că cei răi nu pot ține capul sus în adunarea celor drepți, iar altul spune că atunci când Hristos va veni să-și ia Biserica, lumea va boci de spaimă, știind acum limpede că ce a ales a fost greșit.

Judecata se face foarte repede. La clipeală în dreptul fiecăruia. Cei care s-au împăcat cu Hristos sunt deja scriși într-o carte și sunt doar strigați, se aud milioane de nume deodată, în dreptul celor care sunt scriși în Cartea Vieții se aud și cuvintele: “Vino rob bun și credincios, căci ai făcut tot ce ți s-a încredințat!”

Celor ce nu sunt scriși li se arată toată viața, toate faptele mizerabile pentru care sunt judecați, nimic nu scapă, într-o clipă văd totul, nimeni nu are nimic de comentat, sunt doar vaiete, țipete de disperare și mulți cer milă și îndurare, însă e prea târziu. În dreptul lor se spune: “Plecați de la Mine blestemaților, căci ați făcut fărădelegea!”

Se deschid două căi, din dreptul uneia se simte groaza, un miros greu, urlete și țipete se aud în timp ce miliarde de oameni sunt împinși spre ea, într-o clipă sunt înghițiți de acel cuptor al sufletelor pentru totdeauna.

Apoi văd o cale plină de lumină pe care stă Hristos, simt că bubui de bucurie, în sfârșit Îl voi vedea, nu mai pot de nerăbdare. Ajung în dreptul Lui și da, mă știe, îmi strigă numele, mă uit la El și văd un chip prietenos și foarte familiar, este El, cel cu care am vorbit zilnic și Cel căruia i-am spus mereu că abia aștept să ne vedem. În sfârșit am o veșnicie cu el și cu sfinții lui. Intru în lumină…

Dragilor, încă puteți alege spre ce cale veți merge, făceti-o chiar azi!

Cucul caută cuibul altei păsări în care sunt deja ouă. Le aruncă din cuib în afară de unul singur, după care le depune pe ale sale și le abandonează. Ouăle cucului sunt eclozate de pasărea “adoptivă” foarte repede, uneori chiar a doua zi după ce au fost depuse.

De obicei cucul depune două ouă, când puii cresc unul din ei aruncă oul păsării străine, mama cumva lasă acel ou acolo pentru ca puii să-l arunce, să exerseze această mișelie de mici. Apoi se întâmplă un lucru și mai șocant, cei doi pui se luptă și cel mai puternic îl aruncă pe cel mai slab din cuib pentru a primii toată mâncarea. Este una dintre cele mai meschine păsări, care de mică își exericită natura malefică.

Așa suntem și noi oamenii, de mici suntem răi, Biblia ne spune că “în păcat ne-a zămislit mama noastră”, iar noi am moștenit de la părinți un fel deșart, stricat, de viețuire. Nu ne învață nimeni să mințim și totuși o facem, furăm, jignim, suntem violenți chiar de mici pentru că e în noi undeva ceva defect. Dar ce facem cu această natură rea? Ca și cucul ne lăsăm copiii să se antreneze în stricăciunea lumii? Așteptăm să ne crească pruncii ca apoi să o scoatem? Nu, va fii prea târziu pentru unii. Ea trebuie scoasă din pruncie printr-o buna educație, disciplină, exemplu personal și credința în Dumnezeu, care ne curățește de orice întinăciune.

Natura stricată a omului are ca leac credința în Dumnezeu și alimentarea cu bunul simț și dragostea găsite în Hristos. El nu e doar informație, ci și puterea de a urma o viață curată.

Copilul care nu e crescut de mic cu grijă și cu credință în Hristos va fi un adult sortit eșecului. Îmi aduc aminte de vorbele pe care Marc Aureliu i le-a spus lui Commodus înainte ca acesta să-l asfixieze: “Eșecul tău ca fiu este eșecul meu ca părinte!” Uneori nu realizăm cât de responsabili suntem de viețile copiilor noștri. Sădind cu lacrimi și trudă lumină din Dumnezeu în ei, vom culege roada binecuvântată a sfințeniei. Biblia ne asigură că dacă îi vom învăța de mici calea cea bună, când vor crește nu se vor abate de la ea. Doamne ajută-ne să fim părinți resonsabili!

P.S. În poză este unul dintre marii criminali în serie, John Wayne Gray, la vârsta de trei ani “exersând-și” maleficul. Din păcate “s-a jucat” cu armele și când s-a făcut mare, nu a avut cine să scoată răul din el.

Am citit comentariile lăsate la articolele despre misionarul american care s-a dus la un trib la care îți este interzis să mergi până și de poliția statului care deține acea insulă.

Unii l-au făcut nebun, alții fanatic, alții iresponsabil, neînțelept și tot așa. Mulți au râs și l-au catalogat drept un om fără rațiune care nu știa ce face.

Unii au zis: Uite că săracul s-a și rugat “Doamne nu vreau să mor!”, deci voia să trăiască, Dumnezeu nu l-a ascultat, deși el avea planuri de viitor.

Nu, el de fapt nu voia să moară ratând misiunea de a-i încreștina pe acei sălbatici. El voia să fie cel care-i conducea pe toți la Hristos, însă nu el va fi acela. Întrebarea mea este: Mai e vreun nebun din acesta pe planeta Pământ?

Pentru că niște “nebuni” de genul au făcut să ajungă Evanghelia și la noi. De exemplului la Catedrala Mântuirii Neamului s-a adus mâna Sfântului Andrei, acel fanatic care a venit și la străbunii noștri. Îi plimbă unii mâna, dar nu-i poartă în piept aceeași pasiune de a-L vesti pe Hristos, Unica salvare, Unicul vindecător, Unicul mijlocitor.

Din cei doisprezece ucenici, unsprezece au murit martirizați, din perspectiva unor “creștini” de azi, aceștia au fost la fel de iresponsabili și fanatici. Aș vrea să vă spun cum au murit: Iacov a fost ucis cu sabia la ordinul lui Irod, Andrei a fost biciuit și apoi crucificat de greci, el a continuat să le predice călăilor timp de 2 zile cât a stat atârnat pe cruce până a murit. Iacov, fratele lui Isus a fost aruncat de la 35 de metri de pe aripa de S-E a Templului.

Matei a fost și el ucis cu sabia în Etiopia, Bartolomeu a fost misionar în Turcia de azi și a fost biciuit până la moarte, Toma a fost ucis cu sulița ca misionarul american undeva în India, Matias (cel ales în locul lui Iuda) a fost bătut cu pietre și apoi decapitat, Petru a fost răstignit cu capul în jos. Iar Pavel, Apostolul Neamurilor, a fost torturat și decapitat de crudul Nero.

Cine sunt nebunii până la urmă? Ei au fost 120 de ucenici maxim și au cucerit lumea, noi suntem sute de milioane, miliarde chiar, și uneori avem impresia că o pierdem în negură.

Mai ridică Doamne oameni nebuni după Tine!