Uneori am nevoie doar ca cineva să bată pumnul cu mine prietenește și să-mi spună: “Mergi înainte!”
Uneori am nevoie doar să fiu ascultat pentru a scăpa de povara de pe suflet, ușor fiind pot merge din nou.
Uneori am nevoie doar să stau pe spate în iarba verde privind în sus, cu ochii limpeziți în albastrul cerului pot continua să privesc lumea cu un zâmbet larg pe buze.
Uneori am nevoie doar să tac, să nu spun absolut nimic, ca Isus înaintea lui Irod, pentru că orice aș spune m-ar împovăra și mai tare, să tac și să-mi port crucea, pentru că a respira sub povară e mai important decât a vorbi și a-ți pierde suflul.
Uneori am nevoie să fiu îmbrățișat, doar atât, o îmbrățișare face mai mult decât mii de sfaturi, din dragostea celor din jur înțeleg cât de important este să continui să fiu bun, să ofer iubire și nu ură.
Uneori, da, nu fac nimic, stau și mă uit în gol, mintea mea e pe nicăieri, fac umbră degeaba pământului pentru că și sămânța se odihnește o vreme în întunecimea pământului până când își face curajul de a încolți.
Nu uita să te odihnești și să oferi celor de lângă tine răgazul necesar odihnei. 🙂
Cu prețuire,
Toni Berbece