Ni se va face dor de închinarea aceea “nasoală” și nu atât de profi ca la alții. Ne va fi dor de chitara un pic dezacordată a fratelui și de vocea nu prea specială a sorei, ne va fi dor să cântăm oricum, dar doar să lăudăm pe Domnul. După 15 zile de carantină ne vom da seama că nimic nu se compară cu o cântare cântată cu frații și surorile în Cristos, am da orice să mai cântăm cu ei chiar și fără instrumente. Vom aprecia mai mult cântarea din Biserica frecventată de noi.
Ni se va face dor de predica aceea “plictisitoare” și nu atât de specială ca a fratelui X, ne va fi dor de predica aceea în șapte puncte, rostită fără prea mult talent oratoric și fără prea multă gesticulație și intonație. Ne va fi dor de predica aceea fără ilustrații, fără introducere interesantă și final lacrimogen, ne va fi dor de orice mesaj, doar să fim acolo și nu în fața unui telefon ascultând mesajul de la depărtare.
Ni se va face dor să ne trezim cu noaptea-n cap ca să mergem la slujbă, să facem zeci de km până la Biserică, ni se va face dor să punem bani la colectă, să stăm o oră în picioare la timpul de închinare, ni se va face dor de sora care ne cicălea și de fratele care nu ne mai lăsa să plecăm acasă de dragul și de focul de a ne povesti toată viața lui.
Așadar, sper din toată inima ca la redeschiderea Bisericilor să dăm năvală, să nu ne mai comparăm pastorii/preoții și echipele de închinare cu alții mai buni, să nu mai criticăm tot de pe scanul de experți neimplicați, să nu-L mai mâniem pe Dumnezeu prin cârtirea noastră față de tot ce se face în Biserică și să nu mai fim simpli spectatori, ci propovăduitori ai Veștii Bune, iar rodul nostru să stea chiar pe scaunul sau scaunele de lângă noi. Dorul de Biserică va face minuni…
Cu prețuire,
Toni Berbece