Bunica și bunicul nu aveau săli de Fitness, nu alergau pe bandă nici nu trăgeau de fiare, nu aveau creme pentru arderea celulitei, dar se iubeau de numa’, bunica nu l-a lăsat pe bunicu pentru că avea burtă, nici bunica pe bunicul pentru că avea celulită. Burta și celulita nu erau dușmani ai familiei pe vremea lor.

Bunica și bunicul nu aveau saloane de înfrumusețare și nici de epilat, bunica se făcea frumoasă acasă cum știa ea, iar bunicul o iubea așa, simplă, naturală și “de la țară”. Nici bunicul nu se epila pe picioare și nu-și făcea unghiile cu lac, avea adesea noroi sub ele, dar bunica era înnebunită după mirosul lui de câmp și după ce-i înmuia picioarele în apă fierbinte i le curăța cu grijă.

Bunica și bunicul nu aveau internet, nu aveau Whatsapp, Facebook sau Instagram, nu vorbeau pe Skype când plecau cu zilele de acasă, dar știau întotdeauna unde să se întoarcă, dorul de casă era dor, iar fidelitatea era fidelitate, nimeni nu le putea fura ochii sau iubirea. Azi avem de toate pentru a comunica fără limită, dar oameni se înstrăinează tot mai repede unii de alții, iar familiile se rup tot mai ușor.

Bunica și bunicul aveau Biserica acasă, în cămăruța lor, el lua Biblia și citea după care se rugau împreună fără a se grăbi că începe meciul, fără a fi stresați că le bâzâie telefoanele, că au primit notificări sau că sună nu mai știu cine cu chef de vorbă. La ei rugăciunea era rugăciune, iar dacă erau mai aproape de Cer erau pentru că nu se grăbeau când se puneau pe genunchi, ci zăboveau acolo până Îl auzeau pe Dumnezeu în inimile și mințile lor.

De aceea bunica și bunicul au trăit peste 60 de ani împreună, iar când bunicul a plecat la Cer, bunica i-a spus: “Ești frumos, îmi pare rău că nu ți-am spus mai des!” Bătrânul acela din sicriu era cel mai frumos om pentru ea, pentru că-l vedea cu ochi cerești, nu cu cei pământești plini de defecte.

Așadar, dragostea e mai tare decât moartea, niciun obstacol nu poate sta în calea ei, ea râde de orice vrea să o stingă.

Cu prețuire,

Toni Berbece

Am crescut într-o familie alături de alți cinci frați și nu o dată am fost jigniți de anumiți vecini, de anumiți profesori, de oameni de nimic care vedeau într-o familie cu mulți copii o anomalie. Auzeam mereu vorbe de ocară despre părinții mei care sunau cam așa: “Ce se înmulțesc ăștia ca iepurii!”; “Ăștia știu doar să facă copii!”; “Oare ce le-or da să mănânce la bieții copii?” Acestea sunt doar câteva dintre sutele de jigniri auzite ca și copil, oare părinții mei câte au auzit? De unde vine sila aceasta la români față de familiile cu mulți copii, când aceste familii ar trebui să fie puse pe piedestalul societății.

Națiunea aceasta care avortează mai mulți decât naște, care îngroapă mai mulți de cât naște, care se uită cu scârbă la mamele cu mulți copii, care privește ca o anomalie o familie numeroasă, va primi o lecție dureroasă, lecția împuținării ca neam. Când ne vom măsura cu alții ne vom face mici, pentru că vom fi mici, pentru că nu am știut să prețuim comorile de preț ale unui om, ale unui neam, anume copiii.

Dacă ne uităm în familiile bunicilor și chiar ale părinților, majoritatea avea 5-6-7 chiar peste 10 frați. Au fost născuți mulți dintre ei acasă (fratele socrului meu a fost născut din picioare, mama lui s-a ținut de grinda casei și astfel și-a adus copilul pe lume), fără clinici private, ecografii peste ecografii, controale peste controale și multă paranoia uneori. Ei au fost crescuți fără pamperși, fără suzete, fără lapte praf, fără cereale praf la cutie, fără leagăne electrice, fără tot felul de suplimente și mâncărică gata preparata din supermarketuri, ei au trăit cu scutece pe care mamele le spălau după fiecare folosire, au trăit cu lapte din ceaun, cu suzete improvizate din tifon cu mămăligă și zahăr în interior din care copilul sugea o zi întreagă, jucăriile lor erau făcute din cârpe, mașinuțe modelate din noroi, păpuși făcute din știuleți de porumb și nu s-au mai văitat.

Dar azi, ne-am modernizat, ne-am dichisit, ne-am emancipat, avem de toate, dar nu mai avem curaj să facem copii, nu mai avem hărnicie, ci lene, frică, comoditate și scârbă pentru cuplurile care sar de 2-3 copii. Atunci a face copii era o onoare, un țel, o cinste, azi e o povară, o rușine, o nebunie. Ce s-a întâmplat oameni buni?

Să ne dea Dumnezeu iubire pentru copiii noștri și respect pentru mamele care-i fac!

Cu prețuire,

Toni Berbece

Eram la coadă la o casă de bilete când o cumpărătoare a început să se certe cu vânzătoarea, spunându-i că e nervoasă pentru că “are draci pe ea”. Cu siguranță ați auzit expresia aceasta și poate chiar ați folosit-o. Cu siguranță ați întâlnit cel puțin o persoană care chiar să aibă draci pe ea, adică în ea. Dacă ziceți că nu, înseamnă că nu v-ați dat seama. Deschideți televizorul la știrile de la ora 17:00 și veți auzi de zeci de persoane care chiar “au draci pe ele”. A spune cu gura ta că ai draci pe tine e o exprimare total neînțeleaptă, chiar un blestem adus peste ființa ta. Evită astfel de exprimări pentru că cineva abia așteaptă să intre, iar a-i deschide singur ușa e o nebunie.

O altă exprimare este “datul dracului” în diferitele lui forme, pentru că nu ne-a ajuns doar o expresie de genul, ci avem mai multe. Românul îi dă pe cei din jur, chiar soție/soț și copiii, celui rău și nu o dată, ci chiar zilnic. Ne dăm ca popor mai mult dracului decât lui Dumnezeu. Nu am auzit niciun român să spună la nervi: “Să te ia Dumnezeu in grija lui!” sau “Să aibă Dumnezeu milă de tine!” De ce alegem drăcuitul și nu binecuvântatul? Cred că răspunsul este în ceea ce am ales, să-L avem pe Dumnezeu ca tată sau pe Diavolul ca stăpân.

Despre înjurăturile cu tentă sexuală ce să mai zic? Înjurături cu care ne intoxicăm de secole, înjurături pe care nu le întâlnim nici la cele mai păgâne popoare, înjurături care privesc incestul, înjurături cu perversiuni sexuale. Ne facem cu degetele cruce timp în care cu gurile suntem cei mai spurcați dintre popoare. Cum vine asta? Ce ne conduce? Ce avem în minți și în inimi? Ne-am grăbit cu toții să ne înjurăm politicienii cu cea mai infectă înjurătură și să ne punem chiar și numere cu acea mizerie, să o scriem pe pancarte și să o punem ca haștag la orice postare. Cât de needucați și depravați să fim ca să facem dintr-o înjurătură formă de protest? Și eu lupt cu corupția și eu vreau dreptate, dar cum să mă rog lui Dumnezeu să-mi binecuvinteze poporul după ce mi-am spurcat buzele cu înjurături? Ne mai mirăm de ce avem un “creștinism” atât de păgânizat în România? Ne mai mirăm de ce se țin de neamul nostru toate cele rele? Iată care le este sursa, în inimile noastre, pe limbile noastre, în mințile noastre.

De acolo va veni trezirea, din inimile noastre, când vom scoate răul din inimi, din minți și de pe buze și-L vom pune acolo pe Hristos, Domnul curăției!

Cu prețuire,

Toni Berbece