Nu vom înțelege niciodată un om sărac dacă nu am gustat din sărăcie, de aceea de multe ori trecem pe acolo pentru a nu ne uita disprețuitor, pentru a putea înțelege durerea omului care nu are și pentru a dărui. Fă un bine astăzi unui om în lipsă!

Nu vom înțelege un om bolnav dacă nu am cunoscut boala, de aceea de multe ori trecem prin valea umbrei morții pentru a nu-l uita pe cel care e nevoit să zăbovească mai mult decât noi pe acolo. Vizitează un om bolnav sau ocupă-te de nevoile lui!

Nu vom înțelege niciodată cât de dureroasă este trădarea până când nu am fost trădați de cineva drag, de aceea orice act de trădare în relații ar trebui să ne facă să promitem în sinea noastră că nu ne vom bate joc niciodată de sentimentele cuiva. Încurajează un om trădat, ridică-i moralul și fii tu un om credincios semenilor!

Nu vom înțelege niciodată profund lucrurile pe care nu le experimentăm, adesea Dumnezeu ne trece prin situații de criză pentru a ne face persoane sensibile și gata să sară în ajutor, de aceea nu disprețui momentele grele din viață pentru că ele te fac om, o persoansă sensibilă și înțelegătoare, ceva ce facultățile lumii nu-ți pot da. Cristos nu ne-a salvat stând pe tron, ci coborând printre noi, suferind ca și noi și fiind ispitit ca și noi, de aceea ni se spune: “Căci n-avem un mare preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi dar fără păcat” (Evrei 4:14-16).

Cu prețuire,

Toni Berbece

Bunica și bunicul nu aveau săli de Fitness, nu alergau pe bandă nici nu trăgeau de fiare, nu aveau creme pentru arderea celulitei, dar se iubeau de numa’, bunica nu l-a lăsat pe bunicu pentru că avea burtă, nici bunica pe bunicul pentru că avea celulită. Burta și celulita nu erau dușmani ai familiei pe vremea lor.

Bunica și bunicul nu aveau saloane de înfrumusețare și nici de epilat, bunica se făcea frumoasă acasă cum știa ea, iar bunicul o iubea așa, simplă, naturală și “de la țară”. Nici bunicul nu se epila pe picioare și nu-și făcea unghiile cu lac, avea adesea noroi sub ele, dar bunica era înnebunită după mirosul lui de câmp și după ce-i înmuia picioarele în apă fierbinte i le curăța cu grijă.

Bunica și bunicul nu aveau internet, nu aveau Whatsapp, Facebook sau Instagram, nu vorbeau pe Skype când plecau cu zilele de acasă, dar știau întotdeauna unde să se întoarcă, dorul de casă era dor, iar fidelitatea era fidelitate, nimeni nu le putea fura ochii sau iubirea. Azi avem de toate pentru a comunica fără limită, dar oameni se înstrăinează tot mai repede unii de alții, iar familiile se rup tot mai ușor.

Bunica și bunicul aveau Biserica acasă, în cămăruța lor, el lua Biblia și citea după care se rugau împreună fără a se grăbi că începe meciul, fără a fi stresați că le bâzâie telefoanele, că au primit notificări sau că sună nu mai știu cine cu chef de vorbă. La ei rugăciunea era rugăciune, iar dacă erau mai aproape de Cer erau pentru că nu se grăbeau când se puneau pe genunchi, ci zăboveau acolo până Îl auzeau pe Dumnezeu în inimile și mințile lor.

De aceea bunica și bunicul au trăit peste 60 de ani împreună, iar când bunicul a plecat la Cer, bunica i-a spus: “Ești frumos, îmi pare rău că nu ți-am spus mai des!” Bătrânul acela din sicriu era cel mai frumos om pentru ea, pentru că-l vedea cu ochi cerești, nu cu cei pământești plini de defecte.

Așadar, dragostea e mai tare decât moartea, niciun obstacol nu poate sta în calea ei, ea râde de orice vrea să o stingă.

Cu prețuire,

Toni Berbece

Am crescut într-o familie alături de alți cinci frați și nu o dată am fost jigniți de anumiți vecini, de anumiți profesori, de oameni de nimic care vedeau într-o familie cu mulți copii o anomalie. Auzeam mereu vorbe de ocară despre părinții mei care sunau cam așa: “Ce se înmulțesc ăștia ca iepurii!”; “Ăștia știu doar să facă copii!”; “Oare ce le-or da să mănânce la bieții copii?” Acestea sunt doar câteva dintre sutele de jigniri auzite ca și copil, oare părinții mei câte au auzit? De unde vine sila aceasta la români față de familiile cu mulți copii, când aceste familii ar trebui să fie puse pe piedestalul societății.

Națiunea aceasta care avortează mai mulți decât naște, care îngroapă mai mulți de cât naște, care se uită cu scârbă la mamele cu mulți copii, care privește ca o anomalie o familie numeroasă, va primi o lecție dureroasă, lecția împuținării ca neam. Când ne vom măsura cu alții ne vom face mici, pentru că vom fi mici, pentru că nu am știut să prețuim comorile de preț ale unui om, ale unui neam, anume copiii.

Dacă ne uităm în familiile bunicilor și chiar ale părinților, majoritatea avea 5-6-7 chiar peste 10 frați. Au fost născuți mulți dintre ei acasă (fratele socrului meu a fost născut din picioare, mama lui s-a ținut de grinda casei și astfel și-a adus copilul pe lume), fără clinici private, ecografii peste ecografii, controale peste controale și multă paranoia uneori. Ei au fost crescuți fără pamperși, fără suzete, fără lapte praf, fără cereale praf la cutie, fără leagăne electrice, fără tot felul de suplimente și mâncărică gata preparata din supermarketuri, ei au trăit cu scutece pe care mamele le spălau după fiecare folosire, au trăit cu lapte din ceaun, cu suzete improvizate din tifon cu mămăligă și zahăr în interior din care copilul sugea o zi întreagă, jucăriile lor erau făcute din cârpe, mașinuțe modelate din noroi, păpuși făcute din știuleți de porumb și nu s-au mai văitat.

Dar azi, ne-am modernizat, ne-am dichisit, ne-am emancipat, avem de toate, dar nu mai avem curaj să facem copii, nu mai avem hărnicie, ci lene, frică, comoditate și scârbă pentru cuplurile care sar de 2-3 copii. Atunci a face copii era o onoare, un țel, o cinste, azi e o povară, o rușine, o nebunie. Ce s-a întâmplat oameni buni?

Să ne dea Dumnezeu iubire pentru copiii noștri și respect pentru mamele care-i fac!

Cu prețuire,

Toni Berbece