Skip to main content

De ce Biserica e mai importantă decât Teatrul/Sala de spectacol…

Am văzut că un politician sau mai mulți au pus problema cum că de ce Bisericile au statut special și că de ce li s-au permis să facă slujbe în timp ce teatrele, cinematografele și sălile de spectacol au fost închise? Haideți să vă spun unde este diferența. Când doctorul îi spune cuiva că are cancer si că doar Dumnezeu mai poate face ceva, acel pacient unde fuge? Nu la Biserică? Am o doamnă în comunitate, o doamnă cu trei copii, care și-a găsit puterea de a lupta cu cancerul, care și-a găsit speranța și încrederea că va birui boala nu în alt loc decât în Biserică. Pentru ea Biserica e terapia sufletului și chiar a trupului. Când a venit prima dată la noi, acum vreo trei ani, cel de-al treilea copil al ei avea doar câteva luni. Disperarea se citea pe chipurile lor, dar Hristos i-a ridicat și azi sunt bine, plini de speranță.

Când un om falimentează, ceea ce s-a întâmplat des pentru sute de mii de oameni în această “Pandemie”, și-i vin gânduri care-l sperie, unde fuge? Nu la Dumnezeu, nu la Biserică? N-am văzut om care în disperare, în depresie, în lupta cu gândurile de sinucidere să alerge prima dată la spectacole, acolo te duci de obicei pentru divertisment, pentru că-n disperare “nu prea-ți arde dorul” după show, ci după vindecare și de eliberare, iar Biserica este acel loc în care Hristos lucrează. Cauți pe cineva care să plângă cu tine, iar preotul/pastorul sau credincioșii sunt astfel de oameni meniți să înțeleagă durerea.

Biserica în perioada aceasta a dat speranță, a oferit pace, consiliere, a uns cu balsam de vindecare si eliberare sute de mii de români. Încă dinainte de “pandemia” stau după slujbă încă două, trei ore pentru a vorbi cu zeci de oameni, pentru a plânge cu ei, pentru a le purta prin Hristos poverile, pentru a transmite încurajări familiei în suferință, iar acest lucru îl fac mai toți preoții si pastorii. Biserica a fost și va fi mereu în “tranșeele suferinței” cu mâinile pe bolnav, cu inima lângă cel suferind, a ușurat și va ușura cu mult povara națiunii, altfel spitalele, mai ales cele pentru boli si afecțiuni mintale, ar fi fost mult mai pline.

Așadar, Biserica nu-i un moft și un capriciu românesc, ci o necesitate fără de care societatea s-ar prăbuși în disperare și boală. Deși preoții si pastorii n-au prime si nu-s medaliați de societate si de guvern, ei aleargă neobosiți zilnic pentru binele semenilor si o fac pentru o cunună cerească, de dragul lui Hristos si al semenilor. La fel fac si credincioșii care poartă poverile altora.

Cu prețuire,
Toni Berbece

Când a mai mințit Satana atât de grosolan

Prima familie mințită grosolan de Diavolul, Înșelătorul, Șarpele cel vechi a fost cea a Edenului. Nici bine nu se “născuse”, nici bine nu deschisese ochii în lumea perfectă care li se dăruise, că a și apărut mincinosul și i-a prostit promițându-le prosperitate. După promisiunea mincinoasă, Eva și-a îngropat fiul iubit, Cain a plecat în lume, mama îndurerată a născut alții cu mari dureri, iar Adam a început procesul de adaptare la spini și transpirație. Cu ce s-au/ne-am ales? Cu durere si cu un Diavol, care ne râde și azi în față, dar nu pentru mult timp că-l așteaptă Iadul pe el si pe cei care încă-l cred.

Sodoma si Gomora, seminția beniamită și mai recent Pompeiul, au fost alte civilizații prostite de Satana. Au crezut că emanciparea înseamnă destrăbălare. Au crezut că să fii cool înseamnă să fii fără frâu, au crezut că a fi Dumnezeu înseamnă a-ți permite orice. Nici Dumnezeu nu-și “permite” să guste stricăciunea, n-are cum, El ne spune că e sfânt, de trei ori sfânt, adică desăvârșit. Iar noi credem că eliminând norme atât de evidente, “eliminând pronume” și “extirpând organe” vom descoperi fericirea.

Suntem mințiți parșivește și azi. Peste Sodoma și Gomora a plouat cu pucioasă, beniamiții au fost aproape exterminați, Pompeiul a fost efectiv carbonizat instantaneu de suflul unui vulcan în erupție, iar lumea de azi se îndreaptă spre cea mai mare judecată văzută vreodată. Apocalipsa e chiar la uși. Nu știm exact cât har mai este, dar suntem ca în vârtejul unei căzi din care apa se scurge pe final, vârtejul a început, totul se va întâmpla pe repede înainte, nu-i drum-napoi dinaintea urgiilor finale și a Judecății. Tu te-ai decis în ce tabără vei fi? A învingătorilor sau a învinșilor? A celor ce trăiesc în neprihănite sau a celor ce trăiesc în păcat? În tabăra lui Hristos sau a Diavolului?

“Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tesalonicieni 2:11-12).

Cu prețuire,
Toni Berbece

Când a mai mințit Satana atât de grosolan

Prima familie mințită grosolan de Diavolul, Înșelătorul, Șarpele cel vechi a fost cea a Edenului. Nici bine nu se “născuse”, nici bine nu deschisese ochii în lumea perfectă care li se dăruise, că a și apărut mincinosul și i-a prostit promițându-le prosperitate. După promisiunea mincinoasă, Eva și-a îngropat fiul iubit, Cain a plecat în lume, mama îndurerată a născut alții cu mari dureri, iar Adam a început procesul de adaptare la spini și transpirație. Cu ce s-au/ne-am ales? Cu durere si cu un Diavol, care ne râde și azi în față, dar nu pentru mult timp că-l așteaptă Iadul pe el si pe cei care încă-l cred.

Sodoma si Gomora, seminția beniamită și mai recent Pompeiul, au fost alte civilizații prostite de Satana. Au crezut că emanciparea înseamnă destrăbălare. Au crezut că să fii cool înseamnă să fii fără frâu, au crezut că a fi Dumnezeu înseamnă a-ți permite orice. Nici Dumnezeu nu-și “permite” să guste stricăciunea, n-are cum, El ne spune că e sfânt, de trei ori sfânt, adică desăvârșit. Iar noi credem că eliminând norme atât de evidente, “eliminând pronume” și “extirpând organe” vom descoperi fericirea.

Suntem mințiți parșivește și azi. Peste Sodoma și Gomora a plouat cu pucioasă, beniamiții au fost aproape exterminați, Pompeiul a fost efectiv carbonizat instantaneu de suflul unui vulcan în erupție, iar lumea de azi se îndreaptă spre cea mai mare judecată văzută vreodată. Apocalipsa e chiar la uși. Nu știm exact cât har mai este, dar suntem ca în vârtejul unei căzi din care apa se scurge pe final, vârtejul a început, totul se va întâmpla pe repede înainte, nu-i drum-napoi dinaintea urgiilor finale și a Judecății. Tu te-ai decis în ce tabără vei fi? A învingătorilor sau a învinșilor? A celor ce trăiesc în neprihănite sau a celor ce trăiesc în păcat? În tabăra lui Hristos sau a Diavolului?

“Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tesalonicieni 2:11-12).

Cu prețuire,
Toni Berbece