Ne-am luat telefoane ca să comunicăm la distanță, să putem vorbi cu oricine, să dăm inimioare, îmbrățișări și Like-uri străinilor, timp în care cei apropiați, chiar cei din patul nostru, stau nebăgați în seamă, cu inima frântă și fără aprecierile de care au nevoie. Pe vremuri bunica și bunicul când se băgau la somn nu aveau telefoane pe care să le ia în mâini, așa că foloseau mâinile pentru a se lua în brațe, aveau ochi doar unul pentru altul nu pentru toată lumea, aveau inimioarele de împărțit doar pentru ei, nu pentru toți musculoșii sau siliconatele de pe rețelele de socializare.

Ne-am luat mașini rapide cu cai mulți să ajungem repede unii la alții, dar părinții ne stau în poartă sau la geamul apartamentului lor cu lunile sau anii așteptându-și copiii și tot degeaba, sunt triști, uitați și nevizitat. Degeaba ai mașină cu 300 de cai dacă ai uitat drumul spre părinții tăi, spre bolnavul din spital sau spre văduvă și orfan.

Ne-am luat televizoare mari cât peretele ca să vedem tot ce se întâmplă în lume, cunoaștem ce este la marginile pământului, am văzut poze și filmulețe și de pe Marte, ne uităm la seriale unul după altul, dar suntem tot mai goi de cunoștința care trebuie, de cunoștința lui Dumnezeu. Pe măsură ce ne scăldăm ochii în lucrurile lumii ne devin privirile tot mai încețoșate în a vedea lucrurile lui Dumnezeu. Ne scade pofta de mâncare pentru lucrurile cerești, pentru Scriptură, pentru rugăciune, pentru milostenie, pentru zidirea și încurajarea altora, dar luăm cu năvală lucrurile firești.

Nu ne mai scârbește depravarea de pe stradă, din filme și seriale și curând și din școli, nu mai închidem ochii când vedem stricăciunea și scârboșenia pământului sub privirile noastre, ci ni le punem singuri înaintea ochilor. Mulți am ajuns cum zice Biblia: “Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac” (Romani 1:32).

Mă rog Domnului să întoarcă fata acestei națiuni spre El, ca să cunoaștem din nou puritatea, iubirea și facerea binelui.

Cu prețuire,
Toni Berbece

Mama povestea că pe vremea comunismului, la una dintre slujbele de la Biserică la care era și ea prezentă, a venit un domn care vindea unt. Mulți din Biserică au ieșit să cumpere unt, iar mama i-a judecat considerând că aceștia fac din Casa Domnului o piață. A mai stat puțin și i-a venit și ei in gând: “ieși afară să iei și tu unt că nu mai prinzi.” Și a ieșit. Iată că i-a judecat pe cei din Biserică, care au ieșit să cumpere unt, până când a ieșit și ea, căzând astfel sub disprețul propriei judecăți.

Un om al lui Dumnezeu cu dar de vindecare purta ochelari și avea chiar dioptrii mari. A fost întrebat cu dispreț de un tânăr de ce dacă el îi vindecă pe alții nu-și poate vindeca proprii ochi? La care acest om a răspuns că pe când era un tânăr a judecat un vindecător fix pentru același lucru, azi are el harul vindecării, dar lecția judecății o poartă în continuare. De aceea ni se zice să nu judecăm ca să nu fim judecați, pentru că cu ce măsură măsurăm ni se va măsura. Măsurăm oamenii cu măsura urii, ură vom primi la rândul nostru, îi măsurăm cu măsura dragoste, dragoste și milă vom primi (Matei 7:1). Vasul e la noi…

Altcineva povestea că în familia ei o tânără de 16 ani a rămas însărcinată și a făcut un copil, tot neamul a judecat-o, a dat cu pietre, a umilit această familie acuzând-o de destrăbălare și repudiind acei părinți. Când copiii celorlalți din neam au crescut mulți dintre ei au făcut cam aceleași păcate, alegând o viața de curvie și destrăbălare. Concluzia este că nu trebuie să sari cu parul disprețului și al urii pe cineva care a greșit, ci chiar dacă îi arăți greșeala să-i dai și har din Hristos pentru a se pocăi și pentru a se întoarce la Dumnezeu. Așadar, când mustrați, dacă ați fost puși de Dumnezeu să o faceți, nu uitați de har, de dragoste, de acceptare a fiului risipitor și de răbdare și cel mai important nu uitați de lupta în rugăciune.

Cu prețuire,
Toni Berbece

Crede ca Moise că mai este un drum chiar și acolo unde nimeni nu mai vede cale de ieșire, Dumnezeu a făcut “autostradă” prin mare pentru poporul Său, el va face și pentru tine drum acolo unde toți îți spun că nu se mai poate înainta. Poate că în relația cu soțul/soția ai ajuns într-un punct în care nu mai vezi continuitate, întinde toiagul credinței și al rugăciunii și fă drum pentru familia ta, ca relația să ducă până în veșnicii.

Crede ca Iair, când medicii dau cel mai crunt diagnostic și rostesc cuvântul “moarte”, tu aleargă la ultima instanță a vieții, la Isus care poate porunci oricărui duh să se întoarcă în trupul din care a ieșit. Iair a lăsat medicii, bocitorii, familia deznădăjduită și a alergat la Cel care poate și azi să întoarcă din morți.

Crede ca femeia sirofeniciană, când medicii pun diagnostic crunt peste mintea copilului tău, când medicii scriu pe fișă cuvinte grele, ce par o corvoadă de-o viață, tu aleargă la Isus, care a limpezit mintea copilului aruncat de draci ba în apă, ba în foc. El a limpezit mintea celui care locuia în morminte, care rupea cătușe și care se tăia cu pietre. Oare nu poate limpezi și mintea celor pentru care te rogi?

Crede ca Isus, că într-un Petru mai este un strop de încredere care poate încolți iar, chiar dacă a trădat, că oamenii mai pot fi iertați chiar dacă L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, crede că Ioan mai poate fi Apostolul Iubirii chiar dacă și-a părăsit Domnul și a fugit pentru a-și salva viața, crede că într-un vameș mai poți găsi corectitudine și că într-un fariseu mai poți găsi sinceritate. Crezând și iubind îi faci pe oameni să-și dorească schimbarea.

Cu prețuire,
Toni Berbece